Constantin CĂLIN
Polemicile recente legate de ceea ce președintele Jacques Chirac numea – referindu-se la noi – „nesăbuința de a (ne) ralia prematur poziției americane” în problema Irakului sînt răscolitoare de amintiri literare.
Primul lucru care-mi vine în minte e că – oricît de ciudat ar suna azi – am învățat să fim români de la francezi. Pentru patruzecioptiști, aceștia au fost principalele modele de patriotism. Într-o pagină din „Jurnal”, C.A. Rosetti scrie în ziua botezului celui de-al treilea fiu al său, viitor ziarist, la Primăria din Paris, nași fiind celebrul istoric Michelet și un medic polonez, aflat în exil: „Numele (pruncu)lui sînt Vintilă, Julie, Ștefan. Vintilă, fiindcă este un nume antic al nostru și mai pierdut. Inviază-l cu glorie, fiul meu! Julie (Jules – n.m.) este numele lui Michelet. El i l-a dat. Fii mare ca dînsul, fiul meu! Fii Rumân, precum este el francez. (s.m.). Ștefan este un nume drag Rumânilor. Fii viteaz ca dînsul, dragul meu Rumân”. Un astfel de „discurs” patetic, vibrant, în care ideea națională se înscrie în sfera familială, intimă, nu putea apărea decît în climatul francez al anilor de după revoluția de la 1848. De la francezi am învățat sociabilitatea, căci „Franția – observa Kogălniceanu, în „Note despre Spania” – are o sociabilitate mai puternică”. Paragraful care începe cu fraza citată punea în evidență și un alt fapt: „Cea mai mare și mai tare între noroadele de origine latină, ea (Franța) este fireasca lor protectoare. Poziția sa între nord și sud îi dă toate calitățile bune a popoarelor septentrionale și meridionale. Ea asemeni poate singură să oprească ca surorile sale latine să nu fie cotropite de gintele teutonă sau slavă și să le deștepte spre apărarea obștească”. Pentru tînărul Kogălniceanu, dorința de a vedea Parisul a fost atît de puternică, încît a ignorat avertismentele tatălui său (ce se temea de reacția mînioasă a domnitorului Mihail Sturdza), asumîndu-și chiar riscul de a fi dezmoștenit!
La începutul secolului XX încă existau români care să declare – cum a făcut-o G. Diamandy, în prefața piesei „Tot înainte” – că nu pot să conceapă lumea „fără o Franță care să radieze în fruntea ei”. Cine spunea atunci „Franța”, simțea nevoia să adauge imediat: „acest izvor de lumină”. Într-o carte a Elizei Mustea, mătușa lui Bacovia, Franța e dată ca exemplu de caritate („țara cea mai milostivă”) și exemplu de grijă față de animale! Nu era domeniu, de la știință la agricultură, să nu se țină seama de experiența ei. Am continuat s-o admirăm și cînd ne-a criticat. In 1912, de pildă, presa franceză numea România „o țară de spoliatori, o sucursală a Germaniei sau o vasală a Austriei”. Cu toate acestea, Franța ne-a ajutat în timpul primului război mondial. În 1917 vine la Iași ministrul Albert Thomas, ca să-și exprime în fața Parlamentului, mutat acolo, solidaritatea cu noi. Între alte efecte, vizita sa l-a avut și pe acela de a fi declanșat scrierea „Memoriilor” lui Nicolae Iorga. Prima însemnare e provocată de contrastul dintre felul de a vorbi al oaspetelui („sinceritate neglijată și (…) comunicare spontanee”, „banchet în toată forma”) și „discursurile solemne” ori zgomotoase ale deputaților români. Același eveniment fu înregistrat și de E. Lovinescu în „Lectura pentru toți”: „În zilele de întuneric și de tragedie ale pribegiei din Moldova am avut și cîteva momente de înălțare sufletească. Momente rare: deci, cu atît mai prețioase. Pe cînd teroarea germană se lăsa greu peste teritoriul ocupat, noi mai primeam din cînd în cînd solii albastre din Franța iubită. Nădejdea nu pierise încă în noi. Credeam în ziua răsplății. Una din aceste zile de sărbătoare și de bucurie națională a fost sosirea la Iași a lui Albert Thomas. Cei rămași sub stăpînirea germană nici nu-și pot da seama de fiorul sfînt ce ne-a cuprins pe toți la venirea sa. În Albert Thomas vedeam rezistența eroică a Franței și augurul fericit al apropiatei noastre ofensive”. Revista „Lectura pentru toți” publică și un reportaj de Radu Cosmin, martor la acea memorabilă ședință festivă a Parlamentului. În romanul „Babylon”, pe care acesta îl va scrie peste cîțiva ani, poate fi citită și următoarea frază în care se văd urmele entuziasmului său: „Geniul rasei latine va fi întotdeauna biruitor, iar Franța, vecinica torță de lumină și civilizație!”. Ulterior, epoca interbelică a mai diminuat elanurile filofranceze. „Cred că ne-au trecut frigurile de odinioară – nota Gala Galaction, în «Jurnalul» său, la 15 iunie 194o – cînd unii de la noi strigau: «Trăiască Franța, chiar cînd România ar fi să piară!»”. Îngrijorat de soarta țării sale, dar îndurerat de căderea , cu o zi înainte a Parisului, părintele se roagă: „Să dea Dumnezeu ca Franța să nu piară”! În cele mai dramatice momente ale istoriei secolului XX, inima majorității intelectualilor români a bătut pentru Franța.
De la Dimitrie Cantemir, care pomenește de ea în „Hronic”, și pînă de curînd, America a însemnat departele. Ca să-l impresioneze pe sultan, negustorul de pietre scumpe din istorioara „Norocul și mintea”, de Anton Pann, se prezintă cu aceste vorbe: „-Înălțimea voastră!/ America Noua e patria noastră”. Gheorghe Asachi și-o imaginează ca pe un pămînt cu vegetație luxuriantă. Către o atare concluzie mă duce următoarea frază dintr-un articol al săudespre „Fericirea unui trai retirat (tras deoparte)”: „Deși în grădinile sale nu vede poamele Asiii, nici adumbrirea Americii, totuși cultivează plînte care sînt bucuria femeii sale și a fiilor săi”. Numele de american pare să fi intrat în spațiul nostru literar cu un sens politic, defavorabil, evocator de demagogie, cum se deduce din fabula „Calul, vulpea, lupul”, de Ion Heliade Rădulescu: „Iar Calul ce prea lesne cu omul se-nvoiește,/ De coada titirită a Vulpei se-ndoiește/ Și cugetul vicleniei îndată îl pătrunde/ Și fără-a pierde vreme, rînchează și răspunde:/ – Jupîni republicani,/ Vestiți americani!/ D-aveți așa dorință al meu nume să-l știți/ E scris ici pe potcoavă. Puteți să mi-l citiți”. Peste cîteva decenii, în publicistica lui Eminescu „americanismul” este echivalat cu liberalismul, pe care gazetarul l-a combătut sistematic, deși se declara liberal în limitele „intereselor naționale” și democrat în cele ale „demosului român”. Naționalist, redactorul „Timpului” nu voia ca „vînătorii de funcții” (străini flotanți, „postulanți și advocați de-a doua și a treia mînă”, cu „idei schimbăcioase”, organizați în societăți de tip american) „să determine mersul statului”. „Lupta noastră (explica Eminescu într-un articol cu caracter teoretic) este deci a statului român contra republicei americane, și nu ne îndoim că în combaterea americanismului cosmopolit și lipsit de cultură, vom avea alăturea chiar pe adversarii cei sinceri”. Nu s-a întîmplat așa. „Americanismul” fu considerat, apoi, tot una cu „materialismul”, cu preocuparea obstinată pentru îmbogățire și neglijarea aspectelor morale. Dintr-un asemenea punct de vedere (întîlnit la Ioan Alexandru Brătescu-Voinești), Spiru Haret, deși liberal, apare animat de o idee opusă: „În vremea noastră de americanism și scepticism (rînduri scrise la sfîrșitul anului 1912 – n.m.), care admite toate, (Haret) era singurul om care nu glumea cu anumite lucruri, care disprețuia zeflemeaua, care nu confunda șiretenia cu inteligența, – singurul om pentru care realitatea sufletească era mai de preț decît realitatea materială, singurul suflet de apostol, pe care pusese complet stăpînire marea și fără de preț credință, că mîntuirea neamului nostru nu stă atît în îmbogățirea lui, cît în însuflețirea lui”. În fine, nu în ultimul rînd, cuvîntul „americanism” e folosit pentru a exprima neîncredera în lucruri ce par exagerate, neverosimile, în stilul publicitar agresiv sau în senzaționalul cu orice preț. Ibrăileanu îi dezavuează pe cei care l-au adoptat („îmbrățișat”) în critica literară, iar Liviu Rebreanu pe cei care îl practică în presa cotidiană: „Informația nu e mai prețioasă dacă nu e tăvălită în noroi. E o licitație vajnică înspre dibuirea tuturor relelor omenești. Prin ele căutăm să mulțumim și să trezim curiozitatea. Politica a cucerit toate paginile ziarului românesc și, la noi, politica e sinonim cu ticăloșie, fiindcă e prezentă în toate fraudele, în toate relele”.
Dezacordul cu spiritul american, nepotrivit cu firea și educația noastră, nu ne-a împiedicat, însă, să utilizăm unele din produsele americane: de la sleeping – caruri (un Maiorescu, de pildă) la compoturi, filme, jazz, ghete etc. Iată ce scrie în jurnalul ei de fată Cela Delavrancea: „Am ieșit cu mama ca să-mi cumpăr ghete. Nu-mi plac deloc. Mai întîi că nu sînt americane și mie îmi plac cele americane”, adică mari. Nu-i inutil să adaug că ghetele îi trebuiau ca să meargă la Conservatorul Național din Paris, unde învăța pianul.
Lasă un răspuns