Trădare și iertare

Vasile PRUTEANU

Ce fel de om poate fi acela care, trădat, umilit în intențiile și noblețea lui sufletească și avînd în față pe trădătorul consternat de ceea ce a făcut, să-i spună cu glas șoptit și strîngîndu-i ușor brațul: „să fim prieteni”! Să poți să uiți trădarea, amărăciunea, abjecția și toate cîte se petrec sub tălpile lui Dumnezeu, pare absolut imposibil. Dv. ați putea? Cred că numai omul profund religios și cel muzical, mîngîiați de revelații intime și veșnicii nebănuite, pot uita, ierta, pot propune prietenia și apropierea sufletească. Prin instinct, cultură și educație socială acest fenomen nu este posibil. Un astfel de om propune Mozart în opera sa „Clemența lui Titus”, a cărei uvertură a fost interpretată, duminică, de Filarmonica din Bacău, sub bagheta dirijorului italian Piero Romano. Cum trebuie, oare, să sune o muzică zugrăvind, deopotrivă, actul trădării și iertarea? Doar Mozart putea să facă să vibreze atîta duioșie în uvertura „Titus”, cînd simți că numai în muzică și în iubire există bucuria de a trăi momentul unic în existența ta. În puritatea aeriană a acestei muzici, care atinge uneori o sublimă gravitate melancolică, te simți ușor, transparent, viețuind în eternități paradisiace. O stare sufletească asemănătoare provoacă și simfonia „Haffner” (cîntată în finalul concertului de duminică), mai ales în partea a II-a, unde reveria mîngîietoare te apropie de zborul îngerilor din preajma tronului lui Dumnezeu. Cu tot dramatismul discursului muzical din prima și ultima parte, cu toate contrastele existente în dezvoltarea muzicală, duioșia rămîne adînc întipărită în sensibilitatea ascultătorului, iar melancolia nu seamănă nici unei înfrîngeri și nici unei renunțări, ci pare a însenina viața cu tot atîtea zîmbete cu cîtă tristețe a întunecat-o.

Am lăsat intenționat în finalul articolului prezentarea unui fagotist care de multă vreme ar fi trebuit să atragă atenția criticii muzicale, fie prin interpretările sale de mare virtuozitate, fie prin neostoita straduință de a face cunoscută muzica de mare altitudine spirituală, prin diverse concerte susținute. Dl. Mihai Timofti (căruia i s-a încredințat ca solist Concertul în Si bemol major pentru fagot și orchestra de W.A.Mozart) are darul de a plasticiza sonorități, de a găsi accente neașteptate și inflexiuni spontane într-o masură proprie lui. Nu admir fără rezerve un muzician virtuoz, cînd stilul și maniera i se repetă. Dar cînd virtuozul stăpînește domeniul complet al tehnicii, acesta devine maestru. Și ca maestru, își poate permite ceea ce un începător nu poate; adică să-și pună în valoare toate facultățile naturale și puterea lui de a ne oferi, în orice moment, o execuție de excepție a muzicii asumate în program. În concertul interpretat, Mihai Timofti a probat un temperament avîntat, tehnică impecabilă și o concepție muzicală profundă și superioară. Modul lui de a cînta, de a îmbina energia cu rafinamentul, ritmul ingenios gradat cu libertatea de joc, spontaneitatea cu siguranța. Sunetul instrumentului e clar, de sensibilă vibrație, iar virtuozitatea vie este determinată de intense și fericite porniri, fiind ferită, astfel, de orice ar putea fi suspectat de mecanizare. Prin valoarea măiestriei sale instrumentale, de sobra și elocventa expresie, prin inteligență și real simț artistic și prin forța temperamentului său ferm și imperios, Mihai Timofti edifică propriului talent un statut de necontestat. Toate aceste calități au fost relevate cu pregnanță în concertul mozartian interpretat, lăsînd să se aștearnă larg și în caldă densitate o muzică atît de învăluitoare pe cît de riguroasă este în construcția ei.