La ea în sat, adică la Bijghir, așa e cunoscută: Baba Safta. Are peste 80 de ani, dar pare mai bătrînă. „Ce știi mata, maică, am făcut și am crescut zece copii. Unul mi-a murit cu mai mulți ani în urmă și tare am mai plîns după el. Îmi mai trăiesc, în schimb, nouă. Și am și 14 nepoți”. De două ori pe săptămînă, Baba Safta vine în Piața Mare a Bacăului cu cîțiva litri de lapte și cîteva porții de brînză dulce. Spune că are „o văcuță și doi viței”, văcuța îi dă cam zece litri de lapte pe zi, o hrănește bine, îi dă și tărîțe, are mare grijă de ea și, la rîndul ei, văcuța are grijă de bătrînă și-i dă lapte din care ea, bătrîna, face și brînză bună, grasă, dulce, iar la piață mai cîștigă ceva bani pe lîngă pensia de fostă ceapistă, de 300.000 de lei pe lună. O privesc în timp ce vorbește – tocmai am cumpărat două porțioare de brînză, pe care i-am dat 60.000 – și mă gîndesc la viața și la munca ei. A crescut zece copii! Cîte griji, cîtă oboseală, dar și cîte bucurii. Acum, șase dintre cei nouă pe care-i mai are sînt plecați „dincolo”. Așa zice ea: dincolo. Adică, prin Israel, în Italia și în Anglia. „Aici, în țară, ce să facă? Să moară de foame cu nevestele și copiii? Uite, pe lîngă ei, mai pot și eu rezolva cîte ceva. Așa mi-am arat toate cele trei hectare de pămînt pe care, în această primăvară, o să pun păpușoi și mai văd eu ce. Cum a ajuns hectarul de arat la un milion și jumătate, dacă nu-mi trimiteau ei bani, pămîntul rămînea pîrloagă”. Cît timp i-a trăit bărbatul, era mult mai ușor. Dar, după ce a murit, singurătatea și sărăcia și-au făcut loc, ușor, ușor, în casa și în sufletul ei. „Noroc de băieți și de văcuța asta a mea. Altfel, n-aș putea trăi”.
Baba Safta – ea însăși mi-a spus că așa e cunoscută în sat – e una dintre femeile care aduc la piață lapte proaspăt și brînză dulce și smîntînă și, uneori, ouă proaspete. Deși prețurile sînt destul de piperate pentru punga lucrătorului de rînd sau a pensionarului, ele nu răsplătesc nici pe departe munca femeii de la țară. La cei peste 80 de ani ai săi, femeia din Bijghir nu cunoaște odihna. Ea singură îngrijește de animalul care-i dă laptele, ea singură îngrijește de tot ce înseamnă o gospodărie țărănească, ea bate, de două ori pe săptămînă, drumul la Bacău și stă ceasuri întregi în picioare pînă își vinde „marfa”, după care, obosită, se întoarce la căsuța ei, unde o ia de la capăt. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns