Peștișorul viu este una dintre cele mai importante momeli pentru perioada de primăvară. Comportamentul unui peștisor în cîrlig diferă mult de comportamentul celorlalți membri ai cîrdului. Poate că este tocmai ceea ce avem nevoie pentru a atrage atenția răpitorului. Sînt cunoscute trei puncte clasice pentru înțeparea peștisorului (nas-gură, spate, coadă), și vom încerca să privim avantajele și dezavantajele fiecărei metode. Sînt însă cîteva lucruri importante de lămurit înainte de a le prezenta. Trebuie să păstrăm raportul potrivit între echipamentul folosit și dimensiunea peștisorului, deci în primul rînd contează grosimea cîrligului folosit. Nu vom înțepa niciodată un oblete cu un cîrlig mare și gros și nu vom încerca să fixăm un caras cît palma cu un cîrlig mic. Lanseul va fi hotărît, fără bruscări drastice, pentru că există nenumărate metode mai etice pentru a elibera peștișorii decît aceea de a face peștișorul să zboare cîțiva metri în plus față de cîrligul gol.
Fixarea prin nas-gură este cea mai des aplicată la pescuitul șalăului prin metoda „pipăitului”, adică mișcarea peștisorului se realizează prin recuperarea firului, cu multe pauze, „pipăind”, practic, pe toată lungimea lanseului, fundul apei, gropile și ascunzișurile posibile. Înțeparea clasică, prin aceasta metodă, se face trecînd cîrligul, de jos, prin gură, urmînd să-l scoatem prin nas.
Avantaje. Lanseurile „hotărîte” vor fi lungi, fără ca peștișorul să se transforme într-o elice, în aer. Prin recuperarea lentă, periodică, obținem o mișcare naturală a peștișorului, acordîndu-i doar un mic „ajutor” în direcția de înot.
Dezavantaje. După trei-patru lanseuri este aproape sigur că peștișorul va muri, pescuitul putînd continua și cu peștișorul mort (mulți pescari consideră că este mai etic să-l folosim mort de la bun început). O derivație a acestei metode este folosită (ca și cea prezentată anterior) la pescuitul șalăului prin metoda de „pipăire”, diferența fiind că trecem cîrligul prin gură și îl fixăm sub aripa dorsală.
Avantaje. Peștișorul rezistă mai mult la lanseuri repetate și vor fi mai puține rateuri atunci cînd șalăul se aruncă la momeală, prinzînd peștisorul din lateral, deseori înghițindu-l chiar în această poziție, fară să-l mai întoarcă (bineînțeles, vorbind de șalăul mare și peștișorul mic). Nu se recomandă folosirea cărășeilor la aceaste metode deoarece aceștia au un „talent” deosebit de a se încîlci în fir, prin rotațiile executate în timpul recuperării. În general, vom folosi peștișori cu corpul alungit, oblete sau chiar roșioară. Fixînd astfel peștișorul, avem cea mai mare posibilitate să căutăm șalăul în ascunzișuri (printre rădăcini sau vegetație) unde puțini pescari și-ar arunca voblerele preferate.
Metodele mai sus amintite nu se folosesc în cazul pescuitului la plută sau la fund, deoarece peștișorul trebuie să aibă o mișcare aproape permanentă, obținută prin mișcarea firului.
Fixarea prin coadă, bineînțeles ne referim la punctul cel mai apropiat de coadă, suficient de rezistent pentru a menține peștișorul în cîrlig. Peștișorul ideal pentru această metodă este obletele și se folosește exclusiv pentru pescuitul la suprafață, cu sau fără bilă buldo. Prin înțeparea aproape de coadă, peștișorul se mișcă în continuu spre suprafață, încercînd să scape de ceva ce îl trage în jos. La această metodă, peștișorul trebuie schimbat pentru că obletele obosește repede, nefiind prea rezistent.
Fixarea în spate, sub aripa dorsală, este cea mai cunoscută și cea mai des aplicată, asigurînd peștișorului cea mai liberă mișcare și, totodată, cea mai mică rană. Este nevoie de experiență pentru a folosi această metodă fiindcă există riscul să înțepăm coloana peștișorului cauzîndu-i moartea acestuia în cîteva secunde. Cele mai multe metode au la bază lasarea momelii într-un anume loc, așteptînd răpitorul. Ei bine, în aceste cazuri vom folosi înțepatul în spate pentru că avem nevoie de o rezistență cît se poate de mare și o mișcare cît mai liberă.
Alegerea speciei peștelui folosit ca momeală diferă de la metodă la metodă. În cazul pescuitului cu montura la fund, nu se recomandă folosirea carasului pentru că aceștia, odata ajunși la fund, se ascund în vegetație și rămîn nemișcați, devenind astfel greu de observat. În același caz, babușca, roșioara și alte specii încearcă să evadeze, vrînd să scape de ceea ce-i trage înapoi dar, din nefericire, obosesc repede. La pescuitul „între ape”, carasul este vedeta preferată, se mișcă aproape tot timpul învîrtindu-se în jurul firului principal (nu uitați să folosiți vîrtejul la monturile grele) sau plimbînd pluta pe o suprafață mare. Oricare ar fi tehnica de fixare, nu veți avea niciodată rezultatele dorite dacă peștisorul ales nu face parte integrantă din mediul natural al prăzii.
Lasă un răspuns