Eugen VERMAN
Era, cred, prin ’92 sau ’93. Și, parcă, o zi de primăvară. În redacție intră un bărbat tînăr, suplu, roșu la față, probabil, de emoție. Nu, nu mai fusese într-o redacție de ziar și, firesc, nu știa cum va fi primit. Venise, pur și simplu, să dea un anunț cum că acolo, în sat la el, la Dămienești, construise o presă de ulei și vroia să se știe de asta în tot județul și, astfel, să găsească clienți. Drept dovadă, avea la el și o sticlă de ulei, un lichid galben-închis, unsuros… „E uleiul pe care-l producem noi și vrem să dăm un anunț în ziar…” Întîmplarea a făcut să fiu redactorul căruia bărbatul acela tînăr din Dămienești i s-a adresat și atunci am aflat că se numește Ciobanu Puiu, că a lucrat la Roman și că s-a lăsat de meserie și s-a apucat de agricultură. El și fratele său Daniel – acesta tînăr absolvent de „Mecanică-agricolă”- și încă vreo doi sau trei au început „afacerea”, au înființat și o societate agricolă, căreia i-au zis „Piton” – de ce i-au zis așa nu prea a știut să-mi răspundă – și mi-a mai zis, atunci, că presa de ulei e „adiacentă”, căci „obiectul muncii” e cultivarea pămîntului mai ales cu cartofi, deoarece cartoful e „o tradiție în zona noastră”. Am mers, împreună, la biroul de publicitate, a dat anunțul respectiv, dar mi-am notat și eu ceva din ceea ce el numea „societatea noastră agricolă”, după care am publicat un articol în urma căruia, într-o dimineață, m-am trezit la redacție cu cei doi frați care m-au luat „pe sus” – de fapt cu un hîrb de „Gaz” – la Dămienești să văd „pe viu” cam despre ce-i vorba. Așa i-am cunoscut mai bine pe frații Puiu și Daniel Ciobanu, acum personalități bine cunoscute în acea zonă, dar și în țară. Atunci, erau la început. Într-un așa zis birou, o dactilografă-contabilă, saci, hîrțoage, cărți. Pe o masă mi-au atras atenția vreo două sau trei volume de specialitate agricolă și economică, iar Puiu Ciobanu m-a lămurit imediat: „Eu – cum v-am spus cînd am fost la redacție – am o altă meserie dar, mi se pare sau nu, agricultura asta e și mai complicată. N-am ce face, trebuie să citesc, să mă pregătesc… Cultura cartofului, de exemplu, nu se face după ureche… De fapt, după ureche nu se face nimic… Aici e știință, nu glumă… Ăsta-i viitorul agriculturii noastre: totul făcut după carte, pe tarlale mari, așa cum lucrăm noi…”. Presa de ulei era într-o încăpere a fostei cooperative agricole de producție, un utilaj modest, dar cîtă muncă…! Tot atunci, Puiu Ciobanu s-a oprit în ușa acelei încăperi și mi-a zis: „Ăsta-i începutul… Vrem, cu împrumuturi de la bancă, să construim o moară de grîu, o brutărie, să cumpărăm utilaje agricole, o combină nemțească de mare productivitate, vrem, de fapt, să construim o societate comercială de care să se vorbească în toată țara…” Cum se întîmplă în tinerețe, cînd curajul frizează tot ce pare „normal”, bătut în cuie, frații și cei care, atunci, erau constructorii lui „Piton” au împrumutat bani, au girat cu averea lor și a părinților, s-au apucat vîrtos de treabă. Am fost, în acei ani de început, de multe ori la Dămienești. Fostul primar, învățătorul Vasile Crețu – un om cu multă judecată – era entuziasmat inclusiv pentru ceea ce făceau cei de la „Piton” pentru comună, dar și oarecum surprins de amploarea „afacerii” în care se angajaseră cei de aici. A fost pusă în funcțiune moara – unitate modernă – despre care am scris în presă. Societatea și-a cumpărat combine „Klass” și românești, tractoare… Suprafețe de sute și sute de hectare erau cultivate cu grîu, cu cartofi și alte plante… Un mic sector zootehnic luase ființă… Ceva mai tîrziu a început construcția brutăriei… Dar au venit și nori negri. În afara lor, adică a fraților, ceilalți care înființaseră societatea au plecat… Mari datorii financiare au pus sub semnul întrebării însăși ființarea societății. Se părea că această „corabie” va fi înghițită de furtunile care s-au abătut peste ea… O vreme n-am mai auzit nimic despre „Piton”. Cînd, iată, de curînd, m-am întîlnit cu cei doi frați. Și m-am bucurat cînd am aflat că societatea merge din ce în ce mai bine, că și-a achitat datoriile, că salariații pe care-i are cîștigă destul de bine… E drept, cultura de cartofi și de grîu și-a redus cu mult suprafețele, numărul salariaților a scăzut, dar moara, brutăria, utilajele agricole, culturile înființate în toamnă și cele care vor fi înființate în această primăvară înseamnă tot atîtea semne de optimism. Acum, problema e aceea care ține de politica generală promovată de Guvern în agricultura țării. Frații Ciobanu au propria lor convingere și anume aceea că, în cele din urmă, agricultura va hotărî soarta țării. „Totu-i pînă la mîncare… Dacă agriculturii i se va acorda atenția cuvenită, ținînd seama că sîntem a doua țară din Europa ca potențial agricol, atunci țara nu va mai avea probleme” – spune inginerul Daniel Ciobanu… Și, pentru că tot ne-am întîlnit și, cum n-am mai fost la Dămienești de ani de zile, i-am întrebat și despre vechea presă de ulei. „Există, dar o privim ca pe o piesă de muzeu… Ea a însemnat începutul, iar începutul e cea mai frumoasă amintire” – îmi zice, fără a-și putea ascunde fiorul unei anume nostalgii, Puiu Cuiobanu…
Lasă un răspuns