Ovidiu GENARU
Ce naiba să mai spui despre război, care război, ăla de la televiziuni, de la toate, ale noastre și ale altora, ale tuturor? Că ne apare ca un spectacol pe sticlă cu șiruri de blindate lunecînd prin deșert, cu soldați înarmați pînă-n dinți, sofisticați, tărcați, cuirasați, presați de enormele rucsacuri în care probabil strategii au pus ca-ntr-o Arcă a lui Noe tot ce nu gîndești, mai puțin o viață de schimb pentru mercenar, un biet om, și el, acolo, vulnerabil, în ciuda echipamentelor ultra, mega tehnicizate, chiar și la o bătătură la degetul mic din bocancul militar, probabil și ăla cu amortizoare, ca să nu mai vorbesc despre nefericita întîlnire cu un glonte rătăcit… Militarii ăștia înarmați pînă-n dinți par desprinși dintr-un scenariu sefe, par invincibili, de neoprit, robotizați, teleghidați, necruțători cu inamicul, care inamic? unde-i inamicul? La Bagdad, desigur, pe undeva, dacă între timp n-o fi fost ucis de vreo super-bombă anti-buncăr, probabil că da, probabil că nu, Cruciada continuă printr-o desfășurare colosală de forțe materiale și umane mărșăluind prin deșert, miliarde de dolari se transformă în cele mai frumoase explozii de noapte ale mileniului trei, sînt și ceva morți și răniți „colaterali”, așa-i războiul, ce mai contează, și așa sîntem prea mulți și o să crăpăm de foame, se ciocnesc civilizații, islamul și creștinismul, se ciocnesc americanii cu englezii de o prea mare aglomerație tehnică, aerul e îmbibat de rachete, de helicoptere, de parașutiști, de sateliți spion, regizorul filmului a pierdut controlul situației, mașina ucigașă cucerește deșert după deșert înfruntînd furtunile de nisip stîrnite probabil de secretele ventilatoare ale dictatorului ca să gripeze tot ce se mișcă – și Saddam nu-i nicăieri. Lipsește ținta. Cică ar fi sub pămînt… Parcă ne-am afla într-un roman de Dino Buzzati. Ireal. Absurd. Fantastic. La asta nu se aștepta nimeni. Deșertul tătarilor. Ținta – nicăieri! Informațiile se bat și ele cap în cap. Peste Bagdadul real, spectaculoase trîmbe de fum negru martirizează orașul în conștiința lumii arabe, care nu va uita niciodată jertfa nevinovaților. Ce-au cu noi, yankeii, de ce au venit rechemați să ne facă ordine în curte, să ne măture ei dalele moscheelor, de ce aruncă miliarde în vînt, Saddam e treaba noastră, sărăcia e viața noastră, poate că nu vrem să gustăm din libertatea și morala voastră occidentală, noi sîntem altceva, călare pe o cămilă prin deșert, capitala noastră e Mecca, hamburgherul nostru e rugăciunea, clacsoanele noastre sînt muezinii, constituția noastră e Coranul, lăsați-ne în unicitatea și subdezvoltarea noastră orientală. De aceea Saddam e pe undeva prin subteranele Bagdadului, șobolan invizibil, țintă ubicuă, va trebui găsit, și asta va face victime chiar și în rîndul supermanilor. Poporul american va plînge, a și început să plîngă, Cruciații s-au oprit la poarta orașelor și eu înțeleg din asta că războiul aproape nici n-a început propriu-zis, confruntarea e amînată, pînă acum a fost un show pentru televiziunile planetare, un inventar al tehnicii de luptă, un refuz de a da piept cu oamenii lui Saddam, o amînare, o punere în scenă a spectacolului. Nu probabil, ci sigur abia în zilele următoare urmează Moartea. Saddam e un ticălos, un tiran, un Stalin al Orientului, un focar de antiamericanism, o rușine a secolului XXI. Saddam e ținta. Niciodată în istorie un om n-a costat atît de mult ca Saddam, peste o sută de miliarde de dolari și, Dumnezeule, și Alah!, nimeni nu știe încă și vom afla la sfîrșit cîte inestimabile, irepetabile destine omenești sfărîmate. Războiul, oricare ar fi el, nu poate fi justificat. Nimeni nu trebuie ucis în numele vieții. Războiul este un eșec al umanității. Vedem și nu știm ce vedem așezați în fotolii comode, Coaliția pretinde că obține succese, Islamul așijderea, Coaliția a ocupat deșertul, orașele aparțin încă Bagdadului, filmul continuă, înfometăm o lume și apoi îi oferim pîine și apă americană, granița dintre bine și rău s-a șters, se vorbește despre „reguli” ale războiului, despre onoarea de a ucide, despre dezonorarea de a te apăra cu orice mijloace, iar Saddam – ținta schizofrenică – nu-i nicăieri. Și totuși apare la TV la concurență cu Bush-junior, ambii sînt calmi în paranoia lor contestabilă, care pe care, argumente contra argumente, manipulări. Plînsul cel Mare al mamelor americane abia urmează. Ca după Vietnam. Trufia yankeilor cere jertfe, nu eu, nici tu care privim măcelul la TV, ci alții de la capătul lumii. America nu va pierde, desigur, dar victoria ei nu-i va aduce liniștea, nu-i va învia morții, iar dispariția acestui diavol numit Saddam va face ca antraxul să fie fabricat în alte ascunzători diseminate unde nici nu pătrunzi cu imaginația. Va urma un alt război, invizibil, și mai perfid, victimile vor spori numărul fanaticilor, ca întotdeauna, și lumea va deveni și mai nesigură. Atrocitățile nu se uită și provoacă răzbunarea celor loviți, de ambele părți ale baricadei. Kolosala mașină de război americană, portavioanele, sateliții, bombele inteligente sînt programate de oameni, iar oamenii se tem de cuțitul înfipt între coaste pe la spate, arma săracului. Colac peste pupăză, a picat în România și Ioana Vlas. A picat ca o bombă. Vom avea plăcere de încă un spectacol la teve. Și informația e o gumă de mestecat…
Lasă un răspuns