Vasile PRUTEANU
Cu spectacolul „Hedda Gabler”, Teatrul Bacovia înregistrează unul dintre cele mai remarcabile succese din ultimii 20 de ani. Literatura dramatică îi datorează lui Henrik Ibsen mult mai mult decît i se recunoaște ca valoare în epoca actuală. În amestecul de geniu și nebunie, în atitudinile fals conformiste, în conflictul neîntrerupt existent în ființa umană, există o profundă dramă a căderii, pe care spectatorul contemporan o receptează cu o totală zguduire. Investigarea unor straturi subterane ale naturii umane, a motivațiilor care determină anumite comportamente aparent fără explicație, face din dramaturg un rafinat psiholog. De aici decurge particularitatea marilor sale drame, profunzimea și originalitatea personajelor, a caracterelor sale puternic individualizate, combustionate continuu de o tensiune sufletească extremă. Aceste trăsături conferă o mare rezistență teatrului ibsenian, aflat mereu în consonanță cu evoluțiile ulterioare ale literaturii dramatice și ale artei spectacolului. În analiza raporturilor interumane dintre eroii ibsenieni întîlnim accentuate aproape paroxistic ura și iubirea, atracția și repulsia, aspirația către puritate și negația ei violentă, starea de vis și nebunie.
Hedda Gabler (eroina piesei) este o femeie extrem de contradictorie; frumoasă, distinsă, nobilă, adeseori rigidă și vanitoasă, mereu nemulțumită de lumea înconjurătoare. Ea împinge situațiile de viață de la impolitețe pînă la absurd, distrugînd (cu naivitate sau în cunoștință de cauză) totul în jurul ei. Este un personaj malefic și tragic în același timp. Se căsătorește din capriciu cu un bărbat pentru care nu nutrește nici un sentiment, în afară de dispreț, dar e incapabilă să refacă relația cu omul pe care, cîndva, l-a iubit, împingîndu-l la sinucidere. Drum pe care îl va parcurge și ea. Poate din capriciu, sau poate dintr-o înclinație demonică. Regizorul Bogdan Ulmu a exploatat cu mare rafinament aceste slăbiciuni ale eroinei, deplasînd accentele cînd pe tragismul Heddei, pe demonismul ei, cînd pe naivitatea și buna credință a soțului ei (Tesman), pe cea a fostului iubit (Eilert Lovborg), sau pe cea a fostei colege de liceu (doamna Elvsted), față de care nutrește un ușor dispreț, dar și o dușmănie neputincioasă. Hedda este diabolică în urmărirea scopurilor ei, în modul cum îl duce la pieire pe Lovborg, iar labilitățile ei explică cu claritate și motivele care o duc spre propriul sfîrșit, pe care nimeni nu-l regretă.
Regizorul Bogdan Ulmu a orientat cu eleganță întregul spectacol spre un conflict de esență între structuri psihice diferite, evitînd axarea pe proleme minore de familie. Aceasta i-a permis să propună un final fascinant, în care cei doi nefericiți eroi tragici (Lovberg și Hedda) se regăsesc în moarte, într-un dans frenetic, realizat cu mare forță dramatică de Simona Baicu. Este uimitor modul în care regizorul și-a ales distribuția, mizînd pe actori cu mijloace diferite de interpretare. De la tipul de actor profund interiorizat, cum este Viorel Baltag, la unul imaginativ, cum este Gabriel Duțu și pînă la cel riguros și onest, cum sînt Adrian Găzdaru, Daniela Vrînceanu sau Nela Zare. Încredințarea rolului principal Ninei Ionescu (o actriță fără o mare experiență în domeniul dramei) a fost un risc asumat, care s-a dovedit benefic. Actrița a izbutit să trăiască cu intensitate toate segmentele spectacolului. Ea nu a reprezentat eroina, ci a impus-o, nu a jucat-o pur și simplu, ci a făcut-o să fie. Tensiunea trăirilor ei este tulburătoare, reușind să domine scena timp de peste două ore și să umple „material” spațiul de joc cu tribulațiile ei sufletești. Expresivă prin joc și mișcare, Nina Ionescu s-a impus și prin autenticitate. Cu totul remarcabil este jocul lui Viorel Baltag, avînd un registru interpretativ cu largi disponibilități. Este foarte abil în a deplasa, la timp, accentele de pe personajul titular (purtător al dramei malefice), pe cel rezoneur și stimulator. La rîndul lui, Gabriel Duțu a compus cu acribie un Tesman (soțul Heddei) pendulînd între naivitate și neputința de a schimba ceva în realitățile înconjurătoare. În perfect acord cu linia conceptuală imprimată de regie, actorul Adrian Găzdaru impune un Lovborg marcat de propriile lui instabilități morale, care-i va nărui personajul. Cu adecvare în evoluția conflictului, Daniela Vrînceanu și Nela Zare susțin un dialog încărcat de tensiune. Cris Ciobanu contribuie cu o scenografie utilă – așezată în două planuri orizontale de joc – la reușita acestui spectascol, care va rămîne mult timp în amintirea noastră.
Lasă un răspuns