FĂRĂ PREJUDECĂȚI Recurs la istorie: 8 – 9 – 10 mai, semnificații în timp

Ieri – astăzi – mîine # istorie. Ce am fost – ce sîntem – ce vom fi? Cifrele din titlu semnifică trei momente de referință din trecutul românilor. Cu reverberațiile pe care le-au avut, pe care încă le mai produc, în existența noastră. Trimiterile la aceste momente se fac tot mai rar, conjunctural, sau deloc. Interpretările sînt, de fiecare dată, altele. Dar, dincolo de conotațiile lor politice, ele există și vor rămîne, indiferent dacă conștiința noastră națională le acceptă, le refuză sau le păstrează. Să facem, așadar, un succint recurs la memorie:

8 mai 1866: tînărul ofițer prusac, de spiță nobiliară, Carol de Hohenzollern de Sigmaringen, sosește pe Dunăre, la Turnu Severin, deghizat într-un călător oarecare, de teama serviciilor secrete austriece. De aici ia calea Bucureștiului, unde două zile mai tîrziu va depune jurămîntul în calitate de suveran, devenind prințul Carol I, cel dintîi rege din epoca modernă a României.

10 mai 1866 marchează, așadar, începutul dinastiei de Hohenzollern, care ne-a dat patru regi cu domnii ce au totalizat aproape 82 de ani. Un care de ași: Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea și Mihai. Despre ce au făcut bine sau rău pentru țară și supușii lor, să lăsăm aprecierile în seama istoricilor și a politicienilor autentici. Primul dintre acești principi a avut și domnia cea mai lungă, nu doar dintre ei, ci dintre toți domnitorii ce s-au perindat pe tronul țărilor românești: 48 de ani, adică pînă în 1914. De numele său se leagă, între altele, războiul de neatîrnare de la 1877-1878, crearea unei armate moderne, construcția castelului Peleș, dar și acumularea unor bogății fabuloase.

8 mai 1921: Congresul Partidului Socialist, ce se desfășoară la București, hotărăște transformarea sa în Partidul Comunist Român, ca organizație politică a clasei muncitoare. Tot acum, aici, are loc afilierea la Internaționala a III-a Comunistă: Cominternul. Va rezista pe arena politică românească timp de aproape 69 de ani, pînă în decembrie ’89. Și-a asumat rolul de hegemon și conducător al proletariatului autohton, dar și de făptuitor al revoluției socialiste în perioada cît s-a aflat la putere: 1945-1989. Utopică în conținut, ideologia sa nu putea fi decît una falimentară, iar sistemul guvernării totalitare promovat de cei doi lideri de referință

– Gheorghe Gheorghiu-Dej și (mai ales) Nicolae Ceaușescu, i-a asigurat sfîrșitul și o ieșire (nespectaculoasă) de pe arena istoriei naționale.

9 mai 1877 – 9 mai 1945: primul ne-a adus independența de stat și recunoașterea României printre națiunile libere ale Europei. Devenisem, astfel, o voce distinctă în concertul popoarelor, exprimată în demnitate și respect. Al doilea a marcat sfîrșitul celei mai mari conflagrații mondiale cunoscută de istorie și victoria finală asupra fascismului, obținută de forțele aliate, printre care s-a aflat și țara noastră, dar și înstăpînirea – pentru aproape o jumătate de secol, a sistemului politic comunist adus pe tancuri de către aliații de la răsărit.

Fiecare dintre aceste momente a însemnat tot atîtea schimbări de destine, speranțe, împliniri, deziluzii și luări de la capăt.

9 mai 2003: mîine este Ziua Europei. O sărbătoare-simbol a unei Europe unite spre care tindem și noi, românii. Peste patru ani, în 2007, și România va deveni o prezență distinctă în comunitatea națiunilor continentului. Sperăm ca acel moment să reprezinte, cu adevărat, schimbarea atît de mult – și cu atîtea speranțe – așteptată de români. (Mihai Buznea).