În condițiile evoluției economiei românești, prezentată în comentariul precedent, Guvernul, Parlamentul, administrațiile județene și cele locale și-au pus semnăturile pe legi și hotărîri care au generat volume mari de cheltuieli prin bugetul de stat și celelalte bugete publice, la care se mai adaugă faptul că în suficient de multe situații cei responsabili cu utilizarea fondurilor publice au manifestat iresponsabilitate, ignorînd situția în care trăiește cea mai mare parte a populației, iar mersul reformelor în sectoarele vitale încă bate pasul pe loc, în timp ce tensiunile sociale continuă să se facă simțite după treisprezece ani de sacrificii din partea acesteea. Un prim-exemplu din care rezultă că legiuitorii nu au ținut cont de starea economică a țării pornește de la fundamentarea Constituției, prin care s-au stabilit structurile administrației centrale și locale purtătoare de costuri, care s-au dovedit a fi peste posibilitățile de suportabilitate. Una dintre aceste structuri supradimensionate față de numărul populației țării (de circa 22.500.000 locuitori) și cu un produs intern brut de sub 2.000 dolari pe locuitor, este Parlamentul, compus din două camere, cu 486 parlamentari, ale căror costuri de funcționare se situează la circa 9-10 la sută din venituruile totale ale bugetului de stat. La acesta mai trebuie adăugate structurile funcționale ale administrației centrale, județene și locale, care alimentează fenomenul birocrației, sînt purtătoare de costuri enorme care dijmuiesc sacul banilor publici, rămînînd tot mai puține resurse financiare care să susțină eforturile impuse de perioada de tranziție. Exemplele de legi elaborate de Parlament și Guvern prin ignorarea situației economice a țării ar putea continua. Unul dintre acestea, care sfidează flagrant starea de sărăcie pentru mulți români este Legea cu privire la acordarea unor drepturi foștilor șefi de stat.
Din lista politicilor cu efecte mai puțin favorabile dezvoltării economiei autohtone mai fac parte și politicile fiscale care au stat la baza construcțiilor bugetare publice, a grilelor obligațiilor fiscale ale persoanelor fizice și juridice, cît și a modului de folosire a resurselor financiare din bugetele publice. Una din lacunele acestor politici fiscale o constituie nivelul de fiscalitate ca raport din produsul intern brut care, după datele furnizate de Ministerul de Finanțe, a prezentat unele oscilații cum ar fi: 26,86 la sută în anul 1996; 31,49 la sută în 1999; 29,50 la sută în anul 2 000 și 31 la sută în 2003.
Referitor la nivelul de fiscalitate, reprezentanții acestui minister susțin cu tărie că „România are unul dintre cele mai reduse niveluri de fiscalitate din Europa Centrală și de Est”. La încercarea de a corela datele și informațiile legate de acest indicator, am constatat că sînt destule neclarități. Acestea apar pe marginea constatărilor din care rezultă că în structura P.I.B.-ului se află în calculul statistic și: 25-30 la sută reprezentînt economia subterană necontabilizată și neraportată prin bilanțurile contabile și, deci, nepurtătoare de obligații fiscale; 8-10 la sută volumul autoconsumului din gospodăriile țărănești; 8-10 la sută volumul activităților economice care beneficiază de facilități fiscale aprobate prin diverse acte normative, cum ar fi mărfurile exportate etc.
Din datele prezentate reiese că circa 40-50 la sută din P.I.B. nu este purtător de obligații fiscale, care reprezintă sursa financiară pentru alimentarea bugetelor publice și nu are cum să mai reprezinte un nivel de fiscalitate de 30-31 la sută din P.I.B., așa cum susțin oficialii Ministerului de Finanțe. In mod concret, dacă ne referim la prevederile bugetului de stat consolidat pe anul 2003, din care P.I.B.-ul luat în calcul la un volum de 1.875.000 miliarde de lei și în cazul în care se corectează cu partea nepurtătoare de obligații fiscale, de circa 45 la sută, rămîne un P.I.B. viabil purtător de obligații fiscale de 1 031 250 miliarde de lei. Din datele publicate în Monitorul Oficial rezultă că veniturile din bugetul de stat, cel al asigurărilor sociale și bugetul asigurărilor de sănătate totalizează 404.503 miliarde de lei, reprezentînd 39,2 la sută din produsul intern brut.
Deși la ora actuală nu s-au furnizat datele cu privire la bugetele administrațiilor locale, și care pot fi apreciate la cel puțin 200 000 de miliarde de lei, se poate reține că nivelul global de fiscalitate real este de aproximativ 58 la sută. Chiar în situția cînd o parte din elementele luate în calcul vor suporta o serie de corecturi pe baza datelor deținute de instituțiile abilitate, problematica nivelului de fiscalitate care scoate în evidență în ce măsură politicile fiscale constituie sau nu una din pîrghiile care stimulează dezvoltarea economiei românești rămîn ca teme de studii și acțiuni. Iată de ce consider că îngrijorarea manifestată de șeful statului în legătură cu acțiunile protestatare ale unor colective de salariați nu poate fi singulară, întrucît există multe alte motive care o amplifică, cu efecte mult mai dramatice asupra situației economico-sociale.
Cîteva din căile cu efecte imediate de redresare a acestor situații ar fi: recunoașterea corectă a dificultăților pe care le suportăm; reconsiderarea politicilor fiscale la nivelul realităților economice; sancționarea drastică a tuturor stărilor negative din societatea românească; dimensionarea și adaptarea legilor la nivelul posibilităților de care dispunem și, mai ales, protejarea prin legi speciale a nivelului de trai. (ec. Pavel Darie)
Lasă un răspuns