„Nimeni să nu se plîngă de înjosirea mișelească a oamenilor, căci ea este atotputernică în lume” (W.A. Goethe)
Cît adevăr conțin aceste cîteva cuvinte într-o altă axiomă a definiției! Nu mi-am imaginat vreodată că cei care sînt puși în slujba omului, cei care fac legea, ne pot umili atît de mult. Atentînd prin aroganță și nepăsare chiar la integritatea națiunii. Ce-i mai dureros este că mai sînt și medici. Chiar sînt?
Cînd eram student, un profesor de chirurgie i-a spus unui coleg, un student de altfel silitor și serios: vei fi chirurg, vei fi internist, vei fi, poate, ginecolog. Dar medic, niciodată. Ce l-a făcut pe îndrumător să pună acest „diagnostic” atît de sever, am înțeles abia mai tîrziu. La vremea aceea mi s-a părut mai degrabă o glumă, un fel de a spune. Nu era chiar așa! Profesorul văzuse bine. Știa el, ce știa: mulți chemați, puțini aleși!
După revoluție (!?) am sperat să intrăm într-o lume nouă, plină de aspirații și închipuiri colorate spectral, ca niște copii naivi, crezînd că este posibilă (în sfîrșit!) întronarea – oricum în etape constructive – a adevărului și dreptății, dar s-au ales dintre noi un fel de vietăți doar aparent cu înfățișări omenești, care au luat în stăpînire atît materia palpabilă, cît și definirile ei abstracte și ne învață că în continuare nimic nu este al nostru; că dreptul la viață nu ne aparține; că fericirea este o iluzie. Numai suferința, durerile sînt reale pentru noi. Mă refer, desigur, la cei mulți. Nu mai înțeleg nicidecum ce vor mai-marii din fruntea țării de la semenii lor. Cu siguranță că nu au o viziune precisă asupra suferinței. Invidiez profesiunile care sînt departe de suferința umană. Chirurgul veghează la hotarul dintre viață și moarte. Mulți au înțeles acest lucru numai atunci cînd au ajuns în situații critice. Este o adevărată desconsiderare față de om de către cei care conduc destinele acestei țări, prin atitudinea indiferentă, prin limbajul suburban pe care îl folosesc adeseori, cu ocazia unor declarații oficiale, cînd sînt în joc interesele omului simplu. Pentru ei nu există această responsabilitate, nu există onoare, nu există frică de Dumnezeu. Este surprinzător cum unii chiar cred, sau poate se prefac atît de bine, că depun eforturi considerabile în slujba omului. Cît de mici devin atunci cînd sînt în suferință! Le dispar aroganța, mărirea…constatînd cu stupoare că sînt și ei oameni. Dar nu ca oricare. Cer servicii și îngrijire preferențială! „Cum, nu aveți sînge?!” – se întreabă, mirată, o doamnă cu pretenții, cînd un membru al familiei sale avea mare nevoie de o transfuzie urgentă. „Cum este posibil?” Negreșit, stimabila nu aflase că sîngele nu se face din vopsea cu apă de la robinet. El trebuie donat tot de oameni. De acei oameni pe care respectiva doamnă, și nu numai ea, îi ignoră, îi disprețuiește! Cînd i s-a sugerat că chiar dumneaei ar trebui să facă acest gest, a sărit ca arsă: „Cum, eu să donez sînge?!” Da, doamnă, chiar și dumneavoastră!
Iată de ce mi s-a părut hazlie, dar și penibilă, reacția unei persoane din Ministerul Sănătății și Familiei, care a aflat întîmplător că pe litoralul românesc nu există nici un punct de prim-ajutor, decît atunci cînd s-a trezit cu o umbrelă parasolar aterizîndu-i direct pe căpșoru-i delicat. „A trebuit să mi se-ntîmple tocmai mie!”, a exclamat, deranjată foc. Vă dați seama, din această întîmplare, cît de preocupați sînt cei care ar trebui să facă ordine în sistemul sanitar. Plătiți regește, din banii contribuabililor, chiar și atunci cînd sînt copleșiți de boala incurabilă a orbului găinii. La care se adaugă indiferența, indolența, lipsa de scrupule, prostia. Singurele atribute care îi unesc, alături de ceilalți care se plimbă fără rost, dar plini de importanță, pe culoarele sălii Parlamentului, fără să știe că sînt, de fapt, niște rătăciți. Victime ale propriilor năravuri și mentalități. Înstrăinați. Blamați de cei pe care îi reprezintă. Lipsa bunului simț elementar îi face să disprețuiască durerea și suferințele celor mulți.
Dr. Ioan Hălmaciu, medic primar chirurg, Onești
Lasă un răspuns