Aflați în fața unui tablou atît de sumbru, ce așteptăm? Să murim alături de pacienți? Poate-i o pedeapsă pentru viețuitorii acestor meleaguri să accepte resemnați bolile, mizeriile care parcă izvorăsc fără sfîrșit și nu se mai termină! Aici am ajuns! Să fim devorați, dezonorați, blamați de indivizi care și-au pierdut (sau poate că nici nu au avut-o) capacitatea de percepere (pricepere) a realității? Ei sînt bîntuiți, stăpîniți de dorințe acaparatoare, nelegitime. Ajung la forme atroce de lăcomie, validează furtul și frauda după strategii mafiote, în timp ce se erijează în slujbași onești care acționează conform legii. Făcută și înțeleasă numai de ei!
A devenit un slogan cinic să auzi – repetîndu-se ca o placă stricată – că personalul medical nu-și face datoria. Învinovățit și dinainte condamnat. Eu continui să cred cu tărie că angrenajul la care face referire este (poate) singurul care funcționează grație unui profesionalism de atîtea ori dovedit. În schimb, răsplătirea este cu mult sub nivelul și importanța activității, a efortului depus. Vreau să afle cei care au în mîini pîinea și cuțitul, cocoțați în fruntea mesei, că nu pretindem să avem la dispoziție medicație sofisticată. Dar ne lipsesc chiar și banalul algocalmin, seringile, soluțiile perfuzabile, mănușile chirurgicale…
Dacă vechiul regim a ruinat numeroase lăcașuri de cult, de alinare spirituală, demnitarii regimului actual desființează spitalele. Ne răpesc astfel dreptul la viață. La respirația devenită prea costisitoare. Cheltuitoare. Dar fără sfiala… supărării, sacerdoții trufiei apar la tribunalele demagogiei electorale cu o nonșalanță dezarmantă, justificînd actele de cruzime îndreptate împotriva moralei de a trăi. Mă întreb obsesiv, netrezit din coșmar, dacă sînt cu adevărat oameni sau niște arătări ale Răului care ne rînjesc în față, glorificînd lovirea celui deja căzut.
Întotdeauna s-a declamat că cei ce se îngrijesc de sănătatea vieții omului au o meserie nobilă. Această aserțiune a devenit de-a dreptul rizibilă în condițiile în care spitalele se află ele însele în comă. Nici în timpul războiului, au confirmat cei care l-au trăit, nu s-a înregistrat o asemenea cădere în abis! Întrebarea ce ne revine pe buzele amare, pare firească: unde se află contribuțiile contribuabililor-plătitori de asigurări sociale? O explicație deloc minoră ar fi că marile întreprinderi de stat sau cele privatizate de dragul unor statistici impuse din considerente obscure, nu și-au achitat contribuțiile la Casa Națională de Asigurări de Sănătate, deși s-au bucurat de toate, sau aproape toate, facilitățile reglementărilor în vigoare.
Orînduirea (orînduirea?) unde legea se aplică după bunul plac al mandataților, nu este altceva decît o expresie în consecință stîrnită de haos și dezinteres condamnabil față de ființă. Ce fel de școală medicală au cei care girează cu o seninătate dezarmantă deciziile împotriva dreptului la existență?
Parcurgem un destin încifrat, confuz și obtuz, mutilat de absența bunului simț și a potrivitei măsuri, pre cînd mitocănia a ajuns la rang de virtute. O făptură aflată în suferință este considerată un pericol public. Bolile, mizeria fiziologică, cutremurările disperărilor zilnice sînt atribuite, incriminatoriu, individului. Nu psihologiei dobîndite într-o ambianță contaminantă, favorizantă. Cei care ne-au adus în pragul disperării trebuie îndepărtați. Nu îi mai putem suporta. Noi înșine nu ne mai putem suporta pentru că îi tolerăm. Incompetența primitivă, adaptarea slujbașilor la mediul supraviețuirii prin lașitate trebuie resetată prin rostirea fără cruțare a adevărului. Ce drept avem noi asupra adevărului? N-am crezut că există colegi medici în stare să înjosească atît de mult etica exercițiului lor asumat, acceptînd măsuri, soluții, sugestii, indicații impuse de către cine? De către cei decăzuți, abătuți de la menirea lor. Care au avut șansa (oare pînă cînd?) să nu știe nimic despre suferință. Numai medicul predestinat prin vocație își poate însuși cauza jertfitoare a suferinței. Imbarcați în caruselul vieții, oamenii caută în general fericirea, buna dispoziție, comoditatea, slujbele care nu necesită un efort epuizant. Abandonat de mijloace. „Singur v-ați ales meseria asta!”, zic unii. Așa și este! Noi ne-am ales-o. Dar de-a lungul unor experiențe deloc neglijabile, am constatat că îndemînarea lecuirii atestate de știință a devenit neînsemnată, deoarece și valorile umane s-au depreciat prin neglijență.
Grija față de om? O vorbă goală! Protecția socială – formă fără conținut. Este clar. Societatea actuală se gîndește superficial la om. Mai ales la nevoințele lui. Medicul se include, și el, acestui concept indezirabil. O altă meditație cu subtext: cu ce îndreptățire își permit unii să sfideze munca noastră? S-au chinuit ei dezvăluind tainele acestei profesii? Au petrecut ei nopți albe și zile negre de neliniști și căutări? (dr. Ioan Hălmaciu, medic primar chirurg – Onești)
Lasă un răspuns