Mănăstirea dintre brazi

O jumătate de veac în slujba lui Hristos

• părintele Epifanie Bulancea, starețul mănăstirii „Măgura Ocnei” poartă pe umeri jumătate de veac de monahism • în cei 50 de ani închinați lui Dumnezeu, părintele Epifanie a slujit sub cinci episcopi

Cum intri în Tîrgu Ocna, pe drumul dinspre Onești, șoseaua pare a te îmbia pe dealurile ce dau un farmec aparte locului. O zonă încă împădurită cu brazi înalți, ce a răzbătut prin anii defrișărilor haotice de după 1989. Din verdele crud al pădurii, se întrezărește o turlă pe care, în bătaia soarelui, strălucește o cruce. Imaginea te poartă cu gîndul la un schit ce veghează asupra liniștii spritiuale a tîrgului.

Șoseaua îngustă urca greoi spre „Măgura Ocnei”, în serpentine scurte. Motorul mașinii gîfîie ca o băbuță care a urcat treptele bisericii. După minute bune, pe culme, ajungem la mănăstirea care ne surprinde prin frumusețe, dar și prin faptul că are tot ce-i trebuie: biserică, chilii, cimitir, case în construcție.

Pentru cei care vin acum la Mănăstirea Măgura Ocnei este greu de crezut că în locul schitului de altă dată, unde comuniștii au făcut un loc de distracție, cu restaurant și teren de fotbal pe locul vechiului cimitir, netezit cu buldozerele, istoria s-a întors. Iar Dumnezeu a dat ca, după 1990, zona să-și recapete menirea căreia i-a fost consacrată.

Pe părintele stareț îl găsim în pronaos. „Poftiți de vă închinați și apoi stăm de vorbă”, ne sugerează, sfătos. Interiorul bisericii, luminos și umed, e pictat proaspăt. Ne închinăm ca tot creștinul și revenim, curioși, la părintele stareț. Un om trecut de prima tinerețe, însă căruia bucuria și pacea îi strălucesc în privire. Acceptă bucuros să stea de vorbă cu noi. Părintele Epifanie, face parte din categoria monahilor care știu ce și cum să vorbească cu fiecare om în parte. O glumă, un sfat, o dojană, toate sînt spuse la timpul potrivit. Epifanie Bulancea, este noul ctitor al Mănăstirii „Măgura Ocnei”, al cărui trecut se pierde în negura timpului, și unde actualmente viețuiesc peste 50 de maici. După 1990, a fost chemat de oameni de la Durău și rugat să refacă ceea ce au distrus comuniștii în urmă cu 50 de ani. „Din 1962, de cînd eram la Episcopie, cunoșteam doleanțele creștinilor de pe Valea Trotușului, care au tînjit foarte mult la un lăcaș de rugăciune, după dărîmarea mănăstirii. Dar atunci nu s-a putut face nimic. Comuniștii spuneau că ei nu ridică biserici”, spune starețul.

Au trebuit să treacă încă 38 de ani, ca părintele Epifanie să se apuce de o asemenea treabă. „În 1990, am făcut proiectul și ne-am apucat de lucru. Cei de la Secretariatul de Stat pentru Culte ne-au dat 200.000 de lei. După cîteva luni, cînd au văzut că suma a fost investită și biserica se înalță văzînd cu ochii, au spus că trebuie să mai dea bani. Și au dat. Pînă în 1993, biserica a fost gata, iar între 1993-1997, a fost pictată”, explică starețul. Ca orice om dedicat slujirii lui Dumnezeu, părintele Epifanie și-a amintit că la Măgura Ocnei, prima slujbă religioasă a fost oficiată în fostul restaurant. „Am dat afară mesele, scaunele, și toate celelalte, am sfințit locul, am adus cele necesare și am oficiat sfînta Liturghie, chiar în 1990. De atunci, am slujit aici în fiecare zi, fără încetare. Oamenii au început să vină. Dădeau fiecare cît puteau. Nu le ceream nimic, ci, după fiecare Liturghie, le mulțumeam pentru ajutor. Încet, încet, s-au adunat și maicile”, ne-a povestit părintele Epifanie. Și așa, cu tact, răbdare și bani, starețul a reușit să reclădească o mănăstire pierdută. Lucurile parsimple. Însă, cînd auzi povestea părintelui Epifanie Bulancea, înțelegi că nu e așa ușor să reușești. Îți trebuie experiență de viață monahală și ucenicie la oameni învățați. Lucuri mai rare astăzi.

Mănăstirea Bogdana, primul popas spre călugărie

Mulți din preoții și creștinii din județul Bacău îl cunosc foarte bine pe starețul de la Măgura Ocnei. Părintele Epifanie este călugăr de 50 de ani și, în cei 36 de ani petrecuți la Episcopia Romanului, a slujit cu cinci episcopi: Teofil, Emilian Birdaș, Partenie Ciopron, Eftimie Luca și Ioachim Vasluianul. „M-am născut la 30 octombrie 1929, în comuna Corod, județul Galați, într-o familie cu 12 copiii. Eu eram al treilea ca vîrstă. Părinții, ca majoritatea oamenilor de atunci, erau credincioși. La biserică mergeam cu rîndul. Unii dintre noi mai strîmbam din nas, dar n-aveam ce face. «Nu mergeți la biserică, nu mai călcați la horă», ne avertiza tata. Apoi, toamna, tata umplea o căruță cu făină, fasole și alte produse, și plecam cu toții la mănăstire. În viața monahală, am intrat după ce o soră mai mică s-a hotărît să urmeze această cale. Tînăr fiind și avînd la bază o școală de meserii, m-am dus să o ajut să-și facă chilia și, încet-încet, a început să mă atragă viața călugărească. Cînd m-am dus la spovedanie, la părintele Ioan Iovan șia aflat că nu mai merg la horă în sat și prefer mai mult biserica, m-a întrebat dacă nu cumva vreau să merg și eu la mănăstire. M-a scrutat din priviri și m-a îndrumat la mănăstirea Bogdana”, ne-a povestit părintele Epifanie.

La doar 21 de ani, tînărul Bulancea a ajuns „cu multă credință și tărie”, cum îi place să spună, la Bogdana, unde era stareț Melchisedec Mihalache. „M-a călugărit Prea Sfințitul Teofil, de Sfîntul Ilie. Era o perioadă grea pentru Biserică, iar oamenii, cînd au auzit că va avea loc o călugărie, au venit buluc. Mi-amintesc că, neavînd batiste pentru lumînările care se țin în mînă de nași, oamenii au scos ștergarele de pe mămăligă și le-au pus la lumînări”, a mai zis părintele.

După cîteva luni, a fost chemat la Episcopia Romanului. „Tu rămîi aici!” i-a spus Prea Sfințitul Emilian Birdaș. Și așa, părintele Emilian a străbătut toate treptele slujirii: diacon, preot, administrator, gestionar, inspector peste mănăstiri (exarh). Tînăr și isteț, părintele Epifanie nu s-a putut resemna cu cele opt clase făcute, chiar dacă episcopul ținea cu dinadinsul să nu se gîndească la seminar ori facultate. „M-am rugat mult de episcop și, în cele din urmă, m-a trimis la Seminarul Teologic din Neamț. Fiind șambelanul mănăstirii și avînd nevoie de mine la episcopie, Prea Sfințitul Emilian m-a trimis la Seminar cu mașina, pentru a reveni iute la muncă. Era o Volga nouă, cum nu mai vedeai decît la secretarul de partid din Roman. Cînd m-au văzut profesorii cu mașină, atîta mi-a trebuit! Aproape să nu mă treacă”, ne-a povestit părintele Emilian. A făcut cinci ani de Seminar, apoi, alți patru de facultate, la București. S-a reîntors la Episcopia Romanului, unde a slujit pe toți ierarhii care s-au perindat de-a lungul anilor pe scaunul episcopal.

În 1986, actualul Patriarh Teoctist, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Sucevei, l-a propus stareț la Durău. „M-am străduit să fac treabă acolo și am reușit să umplu biserica cu oameni. Însă era multă tulburare, deoarece venea multă lume, care nu cunoștea ce înseamnă un lăcaș de rugăciune. Revoluția m-a prins la Durău. În 1990, s-a format un comitet din veterani de război, au venit la Durău și m-au chemat”, ne-a zis părintele Epifanie.

Jumătate de veac de monahism n-a însemnat pentru starețul de la „Măgura Ocnei” doar amintiri frumoase. Dimpotrivă. În 1956, autoritățile comuniste au dat Decretul 410, prin care toți monahii sub 50 de ani erau scoși forțat din mănăstiri și obligați să se încadreze în fabrici. „Comuniștii au făcut treaba asta în serii. Mai întîi au scos din mănăstiri pe cei sub 25 de ani. Apoi pe cei fără studii superioare, după care au hotărît ca toți cei sub 50 de ani să părăsescă viața călugărească. Eu am avut șansa să fiu oprit la episcopie. Prea Sfințitul Emilian a explicat comuniștilor că are nevoie de mine ca șambelan. Bolșevicii au strîmbat din nas și mi-au cerut: ori îmi dau haina și barba jos, și slujesc numai în biserică, ori mă scot afară. Între două rele am acceptat răul mai mic”, a afirmat părintele. El a povestit că mergea în civil, dar cu hainele în geantă. „Oamenii mă cunoșteau și mă chemau, pentru că ei credeau în Dumnezeu, în casele lor, să le fac slujbe, botezuri, rugăciuni”, și-a amintit starețul.

Acum, fără a afișa anii pe care îi poartă, părintele veghează la obștea de maici pe care o are de condus. Explică și dă indicații, ca unul ce cunoște problemele. „Dacă nu m-o lua Dumnezeu, vreau să termin ce mai am la mănăstire”. Și mai are de lucru. După ce a împrejmuit cu gard, „terenul de fotbal”, unde altădată era cimitirul schitului, părintele vrea să facă un panou pe care să lipească crucile de piatră, cîte mai sînt, ale călugărilor decedați înainte de 1945, găsite în pădure. Apoi, vrea să mai ridice un corp de clădiri pentru pelerinii ce vin să caute un colțișor de rai pentru suflet.

Mai are treabă părintele Epifanie, și, slavă Domnului!, timpul ține cu sfinția sa. (C. Gh.)

pe raster:

Cea dintîi atestare documentară a acestui sfînt lăcaș datează din anul 1655, cînd Solomia, fiica lui Constantin Donose din Dărmănești, și-a dăruit partea sa de moștenire Schitului de la Ocna, construit din lemn în anul 1653. Trecutul documentar al Schitului apare și în hrisovul domnesc al lui Constantin Cehan Racoviță, dat la 1 ianuarie 1757, pentru înființarea spitalului „Sfîntul Spiridon” din Iași, înzestrînd această ctitorie și cu moșia Tîrgului Ocnei. Despre această așezare fermecătoare ne vorbește Gheorghe Asachi, care-l însoțește pe domnul Mihai Sturdza într-o călătorie prin Țara de Jos a Moldovei. La 1803, a fost reclădit din piatră, cu hramul „Buna Vestire”. Bătrînul Schit al Măgurei Ocna a fost martorul luptelor de la Coșna și Cireșoaia, unde ostașii români, legați prin chemarea-jurămînt „pe aici nu se trece”, au rezistat în fața armatei austro-ungare în august 1917. Aici a fost înființat un spital unde au fost tratați răniții.

Un caz unic în viața poporului român, sfîntul lăcaș, situat în una dintre cele mai fierbinți zone ale bătăliei de la porțile Moldovei, scăpat nevătămat de bombardamentele dușmane, a fost dărîmat de tîrnăcoapele și buldozerele comuniștilor. Aici a fost înființat un restaurant, iar fostul cimitirs-a transformat în teren de fotbal. Cu toate intervențiile făcute de veteranii primului război mondial, schitul nu a mai putut fi reclădit decît după 1990, cînd a fost chemat, de la Durău, părintele arhimandrit Epifanie Bulancea, cel care în cîțiva ani a reușit să refacă o oază de spiritualitate creștină pe mealeaguri băcăuane.