În recentul Tratat de bază parafat de către miniștrii de externe român și rus, respectiv Mircea Geoană și Igor Ivanov, între cele două țări, se acceptă trecerea în anexe a două dintre cele mai spinoase divergențe care au tot amînat ani de-a rîndul încheierea sus-pomenitului act diplomatic. Deși trenează de mai mulți ani, încheierea acestui tratat dă impresia unei precipitări, care ne readuce în minte felul cum s-a încheiat cu șapte ani în urmă tratatul cu Ucraina, adică tot în condiții de suspectă precipitare, de către președintele de atunci Emil Constantinescu. Nevrînd să rămînă mai prejos, Ion Iliescu dă și el lovitura încheind Tratatul de bază cu Rusia democrației KGB a lui Ras (Putin). Departe de a fi o victorie a politicii externe și a diplomației românești, Tratatul nu este altceva decît o nouă victorie a diplomației ruse, disimulate în zîmbete și gesturi aparent amabile, binevoitoare ale abilului diplomat moscovit. În același timp, Mircea Geoană, care a învățat de la perfida Rusie să zîmbească în momente solemne, acru, ce-i drept și cu scrîșniri din dinți, cu aerul că a obținut o victorie, sublinia că Tratatul a lăsat loc la cîteva compromisuri din care diplomația românească va avea de cîștigat…
Fără să-i zvîcnească de rușine pomeții de calmuc, Emil Constantinescu a cedat Ucrainei sfîntul pămînt al Bucovinei de nord, Ținutul Herței și sudul Basarabiei, cu brațul de Răsărit al Deltei Dunării și Insula Șerpilor, teritorii la care Ucraina nu avea nici un drept. În naivitatea lui politică (rețineți eufemismul) Emil Constantinescu a crezut că America și Europa Occidentală se vor tăvăli de fericire și vor invita România la summitul de la Madrid să intre în NATO. Că nu s-a întîmplat așa se știe. Că un milion de români sînt condamnați la desnaționalizare de către statul naționalist ucrainean iarăși se știe, în timp ce Emil Constantinescu a guvernat întregul mandat și continuă să doarmă liniștit de-atunci încoace. Greșesc, are în ultima vreme neliniști, neliniști țărăniste cu noi vise de a reveni la Cotroceni. Între cei doi președinți și cele două tratate există asemănări: ambele au la bază compromisuri, dar numai de partea română, nici Ucraina, nici Rusia nu au acceptat nici cel mai mic compromis; ambele au anexe, în cel cu Ucraina Insula Șerpilor a rămas a se discuta ulterior, subiectul fiind îngropat într-o anexă. Rezultatul se știe: Ucraina a început exploatări petroliere ca pe propria moșie; ambele au trecut peste eventualele reparații ale ravagiilor teritoriilor românești de către Tratatul Ribbentrop – Molotov (personal, rămîn cu convingerea că e vorba de Tratatul Molotov – Ribbentrop, dar acum are mai puțină importanță); ambele dau impresia că sînt documente încheiate nu între țări democratice și suverane, ci între țări cu statut de vasalitate.
Dar să revenim la Tratatul de bază cu Rusia. Nici o forță din lume nu ar fi putut să interzică României dreptul de a cere reparațiile necesare față de jaful avînd la bază Tratatul Molotov-Ribbentrop. România, prin președintele Ion Iliescu, trebuia să ceară Rusiei ca să impună Ucrainei, prin mijloace diplomatice, să dea înapoi ceva ce nu-i aparține. Să nu uităm că odiosul document s-a încheiat de către URSS, adică de Rusia imperială, aceeași de azi și dintotdeauna. În momentul desprinderii Ucrainei de Rusia Unională, în aspirațiile sale de independență și suveranitate, era firesc să lase independența și suveranitatea teritoriilor care nu i-ar fi aparținut fără existența URSS. Or, Rusia, o mare putere mondială, dacă ar fi dorit să arate lumii că e lecuită de tendințele sale imperialiste, că este democrată cu adevărat, ar fi trebuit să fie cel puțin mai dreaptă, dacă nu mai generoasă. Tratatul de Bază cu Rusia, despre care d-l Iliescu crede că este o mare izbîndă politică, comportă mai multe puncte spinoase: 1. Statutul Basarabiei (oficial Republica Moldova); 2. Soarta Bucovinei de Nord, a ținutului Herței, a celor trei județe din sudul Basarabiei și a Insulei Șerpilor; 3. Statutul Hibridului Nistrean; 4. Condamnarea și reparațiile în consecință a Tratatului Molotov-Ribbentrop; 5. Chestiunea Tezaurului trimis Rusiei în 1917 spre păstrare. Punerea acestor din urmă puncte (celelalte nici nu sînt luate în discuție) în anexă nu înseamnă altceva decît îngroparea lor. Boala lungă, moarte sigură – spune o expresie a îndelungatei noastre existențe și experiențe. De peste 80 de ani se duc tratative pentru returnarea Tezaurului. Nu se poate spune acum că nu sînt documente care să dovedească dreptul României asupra acestor bunuri. Dacă Moscova are nerușinarea să susțină că nu are documente, să-i amintim că Tezaurul s-a predat cu acte în trei exemplare. Dacă susține că acolo nu se găsește documentul, și dacă nu are încredere în exemplarul din Arhiva românească, să apeleze la al treilea exemplar, deținut de Franța, căreia i s-a încredințat atunci de comun acord, ca putere garantată. A pune acum în anexă chestiunea Tezaurului cu mențiunea că trebuie să se alcătuiască comisii de istorici și alți specialiști spre a cerceta și a decide nu este decît a amîna sine die un interes major, să nu spunem vital, al României și a lăsa totul la cheremul Rusiei care, se vede de la peste două mii de kilometri, că nu are de gînd să dea înapoi ceea ce nu-i aparține. Într-o notă din România literară, nr.19, pg.32, 2003, se vorbește de o „victorie platonică a României privind condamnarea de către Rusia a Tratatului Ribbentrop – Molotov”. Să ne fie îngăduit a preciza că nici măcar atît nu înseamnă. Numai d-l Iliescu, avînd nostalgii moscovite, poate crede că cele două puncte spinoase vor mai fi dezgropate din anexele Tratatului. Nu mi s-a spus însă dacă Rusia a făcut și ea un compromis încheind acest document. Graba cu care PSD vrea să fie semnt Tratatul cu Rusia mi se pare suspectă și păgubitoare. Aș minți că tezaurul a fost trimis la Moscova de un guvern liberal. Nu mai este decît un an pînă la alegeri. Să lăsăm viitorului Guvern misiunea de a încheia o acțiune începută cu peste optzeci de ani în urmă. Dacă politica externă este totuna de partid, atunci s-o facă cei în drept. (Valeriu TRAIAN)
Lasă un răspuns