„Am făcut în patru luni mai mult decît alții în 13 ani”

• afirmă Iordache Ciupercă, fost campion național la lupte greco-romane, actual președinte al Asociației Revoluționarilor din Bacău

Iordache Ciupercă este unul dintre foștii marii campioni de greco-romane ai României. Născut în Bacău, pe 26 februarie 1964, „Dache”, cum este cunoscut, a ales în 1977 cariera de practicant al luptelor, fiind „recrutat” de antrenorul Gheorghe Mocanu datorită fizicului său impresionant și a ambiției de a ieși primul din orice confruntare ce implică folosirea mușchilor. Mocanu a văzut în el viitorul campion și nu a stat pe gînduri cînd a sosit vremea selecției. După doar un an de la legitimarea la Clubul Sportiv Școlar Bacău, Iordache a luat prima medalie națională, la un campionat rezervat categoriei «copii». De atunci, vreme de cîțiva ani, zestrea sa de trofee s-a mărit cu fiecare concurs, atît ca legitimat al CSȘ cît și la Sport Club. În palmaresul său figurează titluri de campion național de juniori, tineret și seniori, medalii de aur la campionatele balcanice din 1983 și 1984, campion al turneului „Prietenia” (n.r., echivalentul de astăzi al campionatelor mondiale de tineret) și cîștigător al mai multor turnee internaționale pînă în 1987 cînd, după cum spune, s-a retras din cauza rigorilor impuse de regimul comunist, pe care îl „iubește” și acum. De pe 15 ianuarie 2003 este președintele Asociației Revoluționarilor din Bacău, în urma voturilor primite la alegerile de la începutul acestui an.

– Sînteți al treilea președinte al Asociației Revoluționarilor din Bacău. Avînd această calitate se presupune că nu vă convin multe dintre cele care s-au întîmplat sau se întîmplă, în plan social. De unde a pornit ideea de a lupta și a cîștiga, în cele din urmă, bătălia pentru o asemenea funcție?

– Totul are legătură cu ceea ce mi s-a întîmplat în ultimii ani ai regimului ceaușist. Nu mi-a convenit cum am fost tratat, ca sportiv de performanță, am fost nevoit să mă retrag din activitatea competițională și de atunci m-am gîndit doar la momentul în care se va face dreptate.

– Totuși, chiar și în perioada de dinainte de 1990, sportivii de valoare și cu rezultate aveau un statut privilegiat comparativ cu intelectualii sau muncitorii, spre exemplu.

– Aveau și nu aveau. Fotbaliștii erau cei care o duceau mai bine, deși campionii olimpici și mondiali erau și sînt din alte sporturi. În 1987 am decis să mă retrag din activitatea sportivă din cauza limitelor impuse de regimul comunist. Nu mai existau decît foarte puține deplasări peste hotare și, implicit, pierderea dreptului de a concura pentru o medalie olimpică său mondială. Concuram între noi, în țară, pentru că totul se transformase în Daciadă. Antrenorii de la lotul național nu-și permiteau să ia în deplasări alți sportivi decît cei de la Steaua sau Dinamo, pentru că un eventual eșec, cu un sportiv adus din provincie, s-ar fi repercutat asupra lor. Le era frică de regim, unul pe care îl consider și acum drept drastic.

– Au fost însă și vremuri bune, cu deplasări la turnee internaționale și cu rezultate.

– Mi-aduc aminte cu mare plăcere de titlurile cucerite la turneul «Prietenia» și la campionatele balcanice. La «Prietenia» am fost singurul sportiv român care a ajuns în finală. Am luptat pentru medalia de aur, la 68 de kilograme, cu bulgarul Marian Beandov. Se știe că în acea perioadă luptătorii din Uniunea Sovietică, Bulgaria sau RD Germană dominau. Nici noi nu eram niște papă-lapte. Am fost coleg de lot cu mari sportivi, campioni olimpici precum Ștefan Negrișan, Ștefan Rusu, Ion Draica, Vasile Andrei, Constantin Alexandru, și elev ai unor mari antrenori precum Ion Corneanu și Ion Cernea.

– Și cum a fost cu finala de la «Prietenia»?

– După încheierea timpului regulamentar scorul era 0-0. A urmat o repriză de prelungiri și tot nu reușeam să ne dovedim unul pe celălalt. În cele din urmă, bulgarul a executat un procedeu nepermis și a fost descalificat. Dați-vă seama ce concurență era atunci dacă numai sovieticii aveau cîte 15 sportivi, de valori apropiate, la aceeași categorie.

– Cui datorați acea izbîndă?

– Eu zic că antrenorilor, atît lui Mocanu cît și lui Ticu Grigorescu, cel care a dus în spate secția de lupte într-un moment în care se punea problema desființării acesteia. Am un mare respect pentru Grigorescu, de atunci, tocmai pentru că am conștientizat ce eforturi a făcut pentru ca luptele să nu dispară din Bacău. Totuși, o secție tot a trecut în neființă, cea de canotaj, cealaltă „candidată” fiind boxul.

– Cu banii, remunerația carevasăzică, cum era?

– Ce bani? Păi, bunică-mea sponsoriza clubul. De fapt împrumuta, dar primea și chitanțe pentru ei, pe care le păstrez și acum. Nu i-a mai recuperat pe toți, pentru că a renunțat la ei. A lăsat de la ea, cum ar veni.

– Este vreo amintire, din viața de sportiv, trecută la capitolul «neplăcute»?

– Să spun că-i una pe jumătate neplăcută. În 1983 am participat la Cupa „16 februarie”, aia de-a lu’ Vasile Roaită, numai că sirena am tras-o eu, din cu totul alte motive decît cele ale lui Roaită. Eram 60 de sportivi la categoria mea de greutate și toți vizam cîștigarea dreptului de a fi selecționat în lotul național. Am trecut cu bine testul, învingîndu-i pe toți cei care mi-au ieșit în cale, deși aveam și cîte opt meciuri pe zi. Seara, întors în cameră, am observat că nu mai am bagajul. După cîteva investigații am început să bănuiesc cine era autorul, dar nu aveam dovezi. Am luat la rînd camerele celor care erau pe plecate, nu multe, și, în scurt timp, am ajuns la gălățeni. Mi-au deschis ușa și mi-am recunoscut, din prima, buletinul. I-am întrebat imediat unde este restul bagajului și l-am recuperat. Ulterior, cei trei sportivi din Galați, că atîția erau, au fost excluși din viața sportivă. Mi-a părut rău pentru ei, dar n-aveam ce să le fac.

– Și, pînă la urmă, care au fost motivele renunțării la cariera sportivă?

– În 1987 am intrat în litigiu cu organele locale de partid, în special cu tîmplarul ăla care era șef la CJEFS Bacău (n.r., actuala DTSJ). Am fost ajutat de cîțiva din interiorul clubului dar „experiența” tîmplarului într-ale sportului a contat cel mai mult. Apucasem să-mi cumpăr un ARO și mi-a reproșat că-s chiabur, pus pe căpătuială, că sug sîngele poporului și că, din punctul lui de vedere, sînt un om terminat. N-am fost apărat de nimeni și am fost forțat să abandonez.

– De acolo a încolțit ideea de opune rezistență regimului?

– Păi, da. Pe 22 decembrie 1989, la ora 13, am intrat în sediul Consiliului Popular Județean împreună cu muncitori de la URA, printre care Olindaru și Ungureanu, doi dintre cei condamnați la pușcărie în 1987 pentru uneltiri împotriva statului. Urăsc din toată ființa impostorii, atît din sport, cît și din viața de zi cu zi. Unul dintre idealurile mele la Revoluție a fost să îndrept lucruri de acest fel.

– De ce președinte al revoluționarilor, după mai bine de 13 ani de la evenimente?

– Așa a fost să fie, conform voturilor de la precedentele două alegeri. Prima oară Sahaghian, a doua oară Geo Popa, cînd a cîștigat cu 14-13 și, de pe 15 ianuarie 2003, eu, 26-3 la voturi în competiția cu Mircea Olindaru.

– Care este obiectivul noului președinte al AR Bacău?

– Convingerea autorităților locale că Legea 42 / 1992, care stabilește drepturile revoluționarilor din decembrie, trebuie respectată. Toți cei care ocupă posturi în administrație și justiție trebuie să aplice corect legea. De altfel, pot să spun că în cele patru luni care au trecut de la preluarea mandatului am realizat mai mult decît au făcut ceilalți în 13 ani. Am beneficiat și de spijinul prefecturii și al primăriei și țin să mulțumesc. Prefectul Mardare ne-a ajutat cu obținerea unui sediu, în incinta Grupului Școlar „Grigore Tăbăcaru”, iar primarul Sechelariu ne-a scutit de cheltuielile cu întreținerea și chiria. Altfel, copiii tuturor membrilor asociației, aflați în nevoie, primesc burse sociale, nu mari, dar folositoare. Am reușit să obținem pentru toți membrii dreptul de a circula gratuit cu mijloacele de transport în comun. Vrem ca evenimentele din decembrie să fie incluse în monografia municipiului Bacău, vrem să construim un monument al revoluționarilor și un muzeu al evenimentelor din decembrie și să edităm o carte care să cuprindă realitatea despre ce s-a întîmplat atunci. (a consemnat Marius AMBROZIE)