Iarna anului 1900. Într-o zi geroasă, un tînăr de 19 ani „echipat cu un palton gros, purtînd o căciulă de lutru neagră”, porni de la casa sa spre centrul orașului. Apoi, își continuă drumul pe la „bariera Ursului” (Policlinica veche), la Cimitirul orașului din comuna Domnița Maria (azi cartierul Orizont). Zarea „părea vînătă, cenușie…”. Tînărul se numea Vasiliu Gheorghe, iar ca poet – George Bacovia. Venise la înmormîntarea unei rude. Aici, din întîmplare, privirea îi căzu pe „Cavoul Sturzeștilor”. Înăuntru „erau niște sicrie masive de plumb, peste care se aflau depuse coroane de frunze și flori de plumb”. „Tînărul poet – povestește Agatha Bacovia, a fost foarte impresionat de interiorul a cărui stranie atmosferă l-a obsedat. Masivitatea de metal ce parcă voia să înfrunte moartea îl zguduise”. Atunci, aveau să se înfiripeze primele versuri din poezia „Plumb”.
„Stau singur lîngă mort… și era frig…
Și-i atîrnau aripile de plumb”.
Forma finală a poeziei avea să-i fie dată în 1902. Un an mai tîrziu, poezia face senzație în cenaclul lui Macedonski. În anul 1916 poezia se va afla în fruntea volumului „Plumb”, care „avea să-i aducă mulți admiratori și cunoștințe”. Din păcate, coroanele de plumb din cavoul Sturza au dispărut, rămînînd doar amintirea lor…
„Dormeau adînc sicriile de plumb,
Și flori de plumb și funerar veșmînt
Stau singur în cavou… și era vînt…
Și scîrțîiau coroanele de plumb.
Dormea întors amorul meu de plumb,
Pe flori de plumb, și-am început să-l strig
Stau singur lîngă mort – și era frig…
Ș-i atîrnau aripile de plumb.”
(Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns