• Puncte de vedere asupra maghiarizării românilor din sud-estul Transilvaniei și alte teritorii românești
Mărturii arhivistice și cărți scrise de demnitari maghiari și maghiarizați, ca și de înalți funcționari imperiali austrieci demonstrează, fără posibilitatea tăgăduirii adevărului, prezența neîntreruptă a populației românești în Panonia și Transilvania. Numărul cărților scrise și tipărite pe teritoriul statului condus de Habsburgi, între anii 1773 – 1918, privind maghiarizarea românilor, diminuarea și chiar desființarea religiei ortodoxe este impresionant de mare. Vrînd-nevrînd, autorii în cauză, pentru a demonstra „primejdia” viețuirii românilor de credință ortodoxă pe teritoriile: panonice, transilvănene, maramureșene, bănățene, croate și sîrbești, au arătat prezența masivă a acestora. Astfel, Lexiconul oficial, tipărit în 1773 arăta, în Maramureș, 50 de localități românești și cinci ungurești; în Bihor, 338 așezări românești și 147 ungurești; în Arad, 168 de sate și orașe românești și doar 11 ungurești; în Cenad, cinci sate erau românești și patru ungurești.
Conscripția populației din așezările Ungariei, fără Croația și Transilvania, apreciate ca state de sine-stătătoare, întocmită în martie 1772 sub autoritatea cardinalului primat al Ungariei, păstrată la Biblioteca Națională Napoli (manuscris X III A 32), a prezentat o Ungarie formată din 8.744 de așezări, din care 8.242 erau sate și 502 orașe.
Sub raportul religiilor, situația era următoarea: parohii catolice – 1991, greco-catolice – 1274, augustane – 178, helvetice – 1015. Slujitorii bisericii, scriși sub forma „ludi magistri”, totalizau 4315 persoane. În Ungaria acelui moment se vorbeau limbile, stabilite după principiul majorității: maghiara, în 3.623 de așezări, germana în 663, slave în 2629, ilirica în 152, croata în 396, rutena în 742, româna în 671, polona în 28 și vandalica în 22. Datele înscrise într-un recensămînt care nu a prezentat situația cea mai reală, conving că Ungaria era departe de a fi locuită de o singură etnie, de o populație care să vorbească o limbă unitară. Adunarea cifrelor înscrise convinge că în 5.303 localități nu se vorbea limba maghiară. Aceasta se folosea în numai 3.623 de așezări, ceea ce era departe de jumătatea localităților țării. Satele și orașele acestui stat, încorporat imperiului condus de Habsburgi, nu erau constituite pe criterii etnice, care vorbeau numai o limbă sau alta. Toponimia acestora, scrisă în limba latină, arată numeroase așezări cu nume românești, slave și germane pentru care s-a precizat că se vorbea limba maghiară. Cu toate aceste situații incomplete, maghiarii nu consituiau decît mai puțin din jumătatea locuitorilor statului panonic, deși trecuse aproape un mileniu de la așezarea lor în spațiul Europei Centrale, unde realizaseră, prin intermediul cultului catolic și calvin, ca și prin alte mijloace, una dintre cele mai odioase politici de deznaționalizare a populației românești autohtone.
Religia ortodoxă, neînscrisă la recensămînt deoarece toți ortodocșii trebuiau considerați greco-catolici, avea încă numeroși adepți. Măsura adoptată de împărăteasa Maria Tereza, în anul 1770, de a opri pătrunderea și răspîndirea cărților religioase tipărite în Moldova și Țara Românească, nu-și atinsese încă scopul, deși se exercita o prigonire cumplită.
Edificator pentru cunoașterea situației reale din Haidu-Dorogh este Sematismul Diocezei de Munkaks, întocmit în anul 1816, cînd s-a precizat că orașul era populat de 2.014 români, slujiți de preotul „Basilius Szabo”. Restul locuitorilor, 4.031 de persoane, erau ruteni. În acest an nu erau maghiari în așezarea urbană respectivă. Recensămîntul întocmit în anul 1822 arată județul Satu Mare ca fiind format din 132 comunități religioase românești, 82 rutene, iar în 74 era populație amestecată româno-rutenă- maghiară.
Documente extrem de credibile au prezentat situații similare și pentru ceea ce anumiți geografi, istorici și mai ales politicieni au numit și numesc în mod fals „Țara Secuilor”, deși cuvîntul țară provine din latinescul terra, care demonstrează continuitate românească. Colonizarea secuilor în această zonă românească, moștenire dacică, a fost realizată doar după anul 1210, prin înobilații secui, acțiune prin care s-a realizat deposedarea românilor de vechile proprietăți, iobagizarea lor, supunerea acestora unui distrugător proces de secuizare și catolicizare. Toponimele: Archita, Călușa, Cioara, Putna, Bucin, Saca, Piatra, Ciucașu, Gema, Bogdan, Găinușa, Bodoc și multe altele demonstrează prezență, activitate și continuitate românească. Toponimele pretins maghiare nu reprezintă decît traducerile în limba respectivă a celor românești. Așa sînt Roman-Ujta (Drumul românilor), Oprea-Ujta (Drumul lui Oprea), Sarak-Ujta (Drumul Săreștilor), Lokrytal (Drumul Lacului) și multe altele.
Nevoile traiului zilnic i-au apropiat tot mai mult pe secui de români. Primii au împrumutat de la cei din urmă instituția numită Scaun, sistemul de proprietate comună numit composesorat, sistemul de repartizare a pămîntului prin tragere la sorți. Organizarea scaunelor de judecată a reprezentat imitația celor românești. Minoritul Paulinus de Veneția, în 1334, a scris despre apărarea granițelor răsăritene ale Transilvaniei, ca o străveche practică a românilor din zonă.
Explorarea ținuturilor moldovenești era o altă practică a românilor din răsăritul Transilvaniei, ca și transhumanța. Odată cu așezarea secuilor catolici în zonele răsăritene ale Transilvaniei a început fenomenul persecutării religiei ortodoxe a românilor („olah vallas”). Practicile începute în secolul al XIII-lea s-au adîncit și extins mereu, iar în timpul monarhiei austro-maghiare au cunoscut generalizarea și o luptă cumplită pentru maghiarizarea românilor din județele Ciuc, Trei Scaune, Mureș, precum și din restul Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului.
Istoricii, geografii, statisticienii, oamenii politici, militarii, preoții catolici, calvini și arieni, juriștii, ziariștii și alte categorii de intelectuali au publicat numeroase cărți care oferă cititorilor bogate informații cu privire la manierele lor de lucru asupra românilor din secuime „pentru a-i constrînge să nu mai vorbească limba română, să nu mai aibă buze românești”.
Noi am avut posibilitatea să studiem peste 50 de cărți de acest fel. Este surprinzătoare lipsa de pregătire, în această privință, a unor politicieni români, care pretind că apără interesele naționale ale românilor, plătiți cu bani grei de poportul român, fără însă ca acesta să beneficieze de rezultate pozitive în privința apărării adevărului istoric. (Prof. dr. Dumitru ZAHARIA)
Lasă un răspuns