Constantin CĂLIN
Care-i substratul sociologic al acestui vers din poemul „Proză” de Bacovia? El rezumă, simplu dar expresiv, un proces istoric ce se întinde pe durata mai multor decenii. „Jidovirea” Bacăului, ca și a altor tîrguri moldovenești, s-a produs atît prin migrarea continuă, din nord spre sud, a evreilor, majoritatea din cei aflați „sub protecție austro-ungară” (galițieni), cît și printr-o creștere demografică mai ridicată a lor decît a românilor și a celorlalte etnii. Lucrul acesta devine evident statistic începînd de la sfîrșitul anilor ’70 ai secolului al XIX-lea. În 1877, anul cuceririi Independenței, la Bacău se nasc 155 copii de români și 198 de copii evrei; în 1878, 166 de români (după orice război fertilitatea e mai mare) și 226 evrei; în 1881 (anul nașterii lui Bacovia), 150 de români și 222 de evrei; în 1889, 207 români și 232 evrei, iar în 1900, 231 români și 257 evrei. În același interval, mortalitatea evreilor (copii, adulți, bătrîni) e mai mică decît a românilor. Astfel, prin acumulări succesive, la începutul secolului XX ei sînt deja majoritari.
„Jidovirea” (ca să folosesc termenul din epocă însușit de poet) are numeroase consecințe, care se reflectă, în primul rînd, în viața economică. Odată produsă, principalele ramuri ale acesteia, meseriile și comerțul, sînt dominate clar de evrei. Situația unui singur an este elocventă pentru întreaga perioadă. În 1881, de pildă, se nasc 21 de copii de croitori evrei și nici un copil de croitor român. Explicația e că nu existau croitori români. Croitoria de „haine nemțești”, cerute de portul urban, constituie, aci, cîteva decenii, o exclusivitate evreiască. Din „Registrul stării civile pentru născuți” (păstrat la Arhivele Naționale din localitate), unde inevitabil e trecută profesiunea tatălui, se poate deduce care era situația și în celelalte branșe. Cismari: 18 evrei și 7 români. Talpalari: 2 evrei. Cojocari: 1 evreu, 1 român. Căciulari: 2 evrei. Brutari: 4 evrei și un român. Covrigari: 3 evrei și un român. Măcelari: 7 evrei și un român. Morarul, cruparul, grisarul – evrei! Evreii sînt preponderenți în servicii. Un timp, hotelierii, crîșmarii, chelnerii, birjarii, cotiugarii sînt, aproape toți, evrei. La fel, ceasornicarii, juvaergiii, saidecarii, argintarii, sticlarii, boiangiii, zugravii de case și de trăsuri. Posedă „tehnologia” și experiența necesare. Medicul urbei e român, ba și spițerul, dar dentistul și subchirurgul sînt, multă vreme, doar evrei. Evreii se afirmă și în mica industrie de prelucrare a lemnului și a metalelor. Ei dau cei mai mulți stoleri, butnari, lăcătuși, tinichigii. Mai rar, dar îi găsești și printre zidari. La începutul anilor ’80, cîțiva dintre ei, puțini, se declară „muncitori” (vorbă prin care, atunci, adesea, se înțelegea „zilieri”), categorie bogat ilustrată de români. Românii dețin exclusivitatea ca funcționari/amploiați (manie națională apărută încă înainte de Unirea Principatelor, care se manifestă și azi prin existența unei birocrații excesive), agricultori, grădinari, fierari, dulgheri, tabacari, iuftari, muzicanți (între care și gornistul de la garda civică), „sergenți de vilu” (adică de oraș, mai tîrziu, de stradă), lampiști. Tot ei (unii de religie catolică) și femeile sau fiicele lor se angajează ca servitori. În 1881: 18 români și 6 evrei.
„Jidovirea” se vede, cel mai frapant, în comerț. În anul luat drept referință, din cei 222 de tați evrei, 59 sînt comercianți, ceea ce înseamnă mai mult de o pătrime. Un număr copleșitor, în raport cu cel al concurenților: zece români (între ei și Dimitrie Vasiliu, tatăl poetului) și un armean. Însă precupeții, misiții, bocceagiii, „spiculanții”, „comptabilii”, cantaragiii, telalii, odăiașii, ceaușii sînt, de asemenea, evrei. O compensație în aparență, românii împart cu grecii mîndria de a fi „proprietari”.
Evreii au și meserii fără echivalent între cele ale românilor. Dacă „belfer” sau „belfel” (cum îl scriu ofițerii sării civile) e cam tot una cu „institutor”, „hahamul” nu poate fi asimilat cu „preotul” sau „clisiarhul” ortodox, avînd și alte funcții. Cert, fără corespondent la noi e meseria de „scriitoriu de zeci porunci” (decalogul). În fine, evreii introduc, într-un oraș ca Bacăul, meseriile de librar și de legător de cărți. Judecînd lucrurile în ansamblu, ei nu numai că-și valorifică mai bine decît ai noștri calitățile și energiile specifice, dar prin felul lor întreprinzător contribuie și la satisfacerea cerințelor civilizației moderne, din ce în ce mai diverse.
„Jidovirea” nu e numai o aluvionare a evreilor, ci și o fixare a lor, o adaptare, chiar dacă temporară pentru unii, la realitățile locale. Mulți dintre ei fac prima jumătate de pas în direcția românizării luîndu-și nume noi formate din combinarea prenumelor evreiești cu denumirile autohtone ale unor ocupații sau cu porecle (cognomene): Ștrul Croitoru, Herșcu Cojocaru, Leea Bucătărița, Leibu Apariu, Ițic Ciurariu, Moise Chitariu, Alter Harabagiu, Solomon Steclariu, Ițic Rabinu, Haim Cîntărețu („cîntăreț la școala israilită”), Ușie Hahamu, Avram Cioară (birjar), Herșcu Prisecariu, Avram Apotecheru. Insă, în copilăria și adolescența lui Bacovia, strada, piața, ograda, medeanul, curtea școlii răsună, nu o dată, ca străzile, piețele etc. orientale. Băieții se numesc Naftulea, Aron, Alter, Israiel, Meer, Mendel, Bureh, Iucle, Șloim, Nusem, Mișilem, Buium, Melik, Ghidali, Ușer, Bercu, Hoișie, Zelic, Noe, Șmil, Saie, Iosia. Fetele: Dvoera, Roza, Haia, Ghina, Riva, Crența, Hanța, Perra, Șifra, Marrim/Miriam, Estera, Sofia, Reiza, Șura, Rifca, Ruhla, Ghizela, Frima, Elli, Mirla, Male, Arieta, Perla, Etla, Clara, Blima.
„Jidovirea” înseamnă, nu în ultimul rînd, o altfel de viață socială. Există „închideri” determinate de tendința de a trăi mărginit, în interiorul breslelor. Cum se manifestă aceasta? La declararea nașterii unui copil al unui zugrav de trăsuri participă ca martori un alt zugrav de trăsuri și un zugrav de case. La cea a unui copil de cotiugar (sacagiu) – doi cotiugari. La cea a unui copil de comerciant – doi comercianți. Și așa mai departe. În plus, evreii își păstrează reflexele de tip ghetou. Dar dincolo de toate acestea există și o nevoie de comunicare între etnii, un „comerț” reciproc, o curiozitate ce depășește atît interesele, cît și barierele prejudecăților.
În „Proză”, Bacovia e, în egală măsură, sarcastic și compătimitor: „Plouă…/ Pe-un tîrg mizerabil/ De glod și coceni/ Pe-un tîrg jidovit/ Și plin de dugheni”. Poemul său se bazează pe „impresii de la fața locului”. E posibil totuși ca ideea de jidovire” să aibă în ea și vagi reminiscențe de la cursul de economie politică predat, la Facultatea de Drept din Iași, de zgomotosul A.C. Cuza, autorul faimosului studiu „Meseriașul Român”, în care de la observații în general corecte se ajunge la concluzii catastrofice, alarmante.
Lasă un răspuns