Casa plăcerilor
Vasile PRUTEANU
După opinia dramaturgului Gorgey Gabor (bine argumentată în piesa „Casa plăcerilor”), în secolul nostru s-au dus dracului toate ideologiile cu întemeietorii lor cu tot. Ne-am întors la Sigmund Freud și am ales din opera lui doar sexualitatea ca instinct primar, decisiv în comportamentul uman. Comedia sa are o savoare aparte și o trimitere ironică la tot felul de filme și piese de teatru, în care amorul se face fățiș, fără falsă pudoare. Fixîndu-și trama dramaturgică într-o „Țară a fericirii” (titlul inițial al piesei), toți oamenii sînt obligați să se reproducă, puritatea fiind vînată ca infracțiune. „Casa plăcerilor” este, de fapt, un banal bordel, un „teritoriu extrateritorial”, aprobat de însuși șeful statului ca unic stabiliment, motivat de o veche relație cu madame Yvette Dejavu, înainte de a deveni impotent. La bustul „Străbunului” sau „Părintelui național” Sigmund Freud, depun omagii și respect toți locuitorii din „Țara fericirii”. Ei au obligația să întrețină cît mai multe raporturi intime, notate spre justificare într-un carnețel purtat legal atît de femei, cît și de bărbați, în scopul de a le atesta performanțele. Sînt scutiți de obligații doar „țapii bătrîni”, chit că dorințele le dau ghes spre eșecuri pe cît de lamentabile, pe atît de ridicole. Performanța cea mai notabilă și mai admirată este a doamnei secretar de stat, cu 11 amanți într-o singură zi. E ceva, nu?!
Regizorul Geo Balint a avut la dispoziție o distribuție bogată, cu actori de toate genurile, cu ajutorul cărora a reușit un spectacol mai mult decît agreabil. Un succes notabil în cariera sa de regizor, cu o propensiune evidentă către comedie. Partituri consistente în umor de situație sau de vorbire au îngăduit unor actori adevărate virtuozități interpretative. Aplauzele prelungite din final și chiar de pe parcursul spectacolului răsplătesc o muncă făcută cu talent și profesionalitate. Apreciabile invenții actoricești au izbutit cuplurile Florin Crăciunescu – Despina Prisecaru (Tihomir și Laura Vînăt), Geo Popa – Florina Găzdaru (Aliodor și Adela Negru), revărsînd cascade de rîs sănătos printr-un inspirat dozaj al replicilor și un joc plin de fantezie. I-au însoțit, în unele scene, Ion Goranda (Elomir Suru) și Dana Olariu (Paula Suru), Dana fiind mult peste nivelul arătat vreodată. Nu atît savoarea textului i-au ajutat, cît imaginația debordantă cu care și-au construit personajele. Fiecare apariție scenică a acestor actori a fost o delectare pentru un public bine dispus și generos în aplauze. Corect, dar fără să strălucească în rolurile încredințate, au jucat Doina Iacob (Madame Yvette Dejavu), Eliza Noemi Judeu (Fifi) și Anca Bucșă (Coco), dezavantajate și de partituri întrucîtva de o platitudine obositoare.
Am lăsat intenționat pentru final aprecierea rolurilor Inspectorului șef (Viorel Baltag) și Sergentului (Ștefan Ionescu), cu care se deschide spectacolul și cu care ar fi trebuit să încep cronica de teatru. Domnule Balint, sînteți un om cultivat și un bun cunoscător al calităților actorilor Teatrului Municipal Bacău. Avînd aceste date la dispoziție, vă întreb cum ați putut accepta ca acești talentați actori să-și conceapă rolurile în forță și să estompeze umorul suculent existent în text? Am o deosebită stimă pentru Viorel Baltag, ajuns la deplina maturitate artistică, deja un maestru în arta teatrală. De la înălțimea unui maestru, un actor nu are voie să coboare sub valoarea sa. Între rolul remarcabil al „Notarului” din Hedda Gabler și „Inspectorul șef” din „Casa plăcerilor” este o discrepanță uriașă, nemeritată de acest important actor. Dacă dv., domnule Balint, nu-l puteți controla regizoral, e de preferat să nu-l distribuiți. Aveați la dispoziție un actor ca Florin Zăncescu, admirabil în rolurile de comedie. El ar fi putut realiza un cuplu mult mai credibil cu Valentin Braniște sau chiar cu Ștefan Ionescu, dacă urmau indicațiile pe care dv. se pare că nu le-ați oferit îndeajuns. De altfel, în scurta sa apariție, Valentin Braniște a creat un personaj hazos, dovedind că are imaginație și știința de a-și compune cu minuție jocul. Cu foarte puține replici, Călin Popovici (Jean) și Adriana Pîrvu (Janette) au fost apariții plăcute. Scenografia Crizantemei Sofronea a servit, oarecum, spectacolul, oferind actorilor nu prea multe spații de joc. În schimb, costumele Cristinei Ciobanu s-au impus și prin culoare și prin luxurianță. Ilustrația muzicală, oferită chiar de regizor, s-a dovedit extrem de inspirată, „Marșul lui Radetzki” fiind incitant și în pizzicatto și în plină desfășurare orchestrală. Fiind atît de bine cunoscut din concertele vieneze de Anul Nou, „Marșul Radetzki” a punctat cu savoare scenele cele mai șocante de pe tot parcursul spectacolului.
Cu rezervele arătate mai sus și cu altele notate pe parcursul anului, putem spune că Teatrul Municipal a încheiat o stagiune artistică de succes, dovedind (în pofida condițiilor vitrege, cauzate de reparațiile capitale la clădirea instituției), că este în plină evoluție repertorială și interpretativă.
Notă: De vreo 25 de ani încoace, m-am obișnuit cu speach-urile directorilor de teatru ținute înainte de deschiderea cortinei unei premiere. Niciodată, însă, nu le-am socotit binevenite. Inutil să ni se explice ce vom vedea înainte de a vedea propriu-zis. Acest obicei e specific numai unor țări din Europa de Est, Rusiei și Bulgariei, în special. În România antebelică, directorii de teatru țineau, la prima premieră a stagiunii, un speach (cu minimum de cuvinte) în care anunțau programul repertorial și înoirile trupei. Cred că a venit timpul să renunțăm la mulțumirile aduse unor personalități sau instituții care au oferit flori sau – în cel mai fericit caz – sponsorizări, ca și la anunțarea prezenței unor oficialități. Un gest de delicatețe trebuie făcut cu discreție pentru a nu fi vulgarizat. Asta înseamnă a iubi teatrul, nu a-l transforma într-o sală oarecare de ședințe.
Lasă un răspuns