Ștefan RADU
CNSAS – ca instituție publică – nu știu cîte probleme ale cetățenilor petenți a rezolvat. La urma-urmei, scopul înființării acestui Consiliu a fost – în esență – recuperarea unei părți din istoria recentă a României. Am sperat că vom afla ce s-a întîmplat cu sufletul acestui neam în cei 50 de ani de schilodire a conștiințelor. Am crezut că sub conducerea unor personalități incontestabile precum Andrei Pleșu, Horia Patapievici sau Mircea Dinescu, CNSAS va funcționa fără vreo ingerință ocultă, că asemenea minți înțelepte vor găsi calea către un început de căință și mîntuire pentru această nație. Realitatea s-a dovedit mult mai gri decît ne-am temut vreodată. S-a mers dintr-un scandal în altul, s-a ajuns la demisii și amenințări, la intervenții aberante ale structurilor politice. Nu știu cîți români, în acest moment, înțeleg ce se petrece într-o instituție finanțată din taxele și impozitele noastre. Pe micile ecrane și în paginile ziarelor se perindă personaje diverse – multe dintre ele cu adevărat respectabile – care acuză o parte sau alta. Impresia generală este că se duce o luptă surdă între grupul de intelectuali din conducerea CNSAS și Serviciul Român de Informații. S-a creat un fel de baricadă între cele două instituții care obturează orice comunicare eficientă.
Ce se întîmplă, de fapt? Patapievici, Pleșu și susținătorii lor consideră că directorul SRI, Radu Timofte, dă dovadă de rea-credință pentru că nu permite accesul nelimitat la arhivele aflate în custodia Serviciului. De cealaltă parte, specialiștii în informații susțin că legile actuale nu le permit să răspundă la cererile CNSAS. În plus, SRI nu este singurul administrator de arhive ale Securității. Există depozite atît la Armată, cît și la Poliție, instituții guvernate de legi specifice. Între timp a mai apărut o comisie de acreditare a persoanelor care au acces la informațiile clasificate (comisie înființată la cererea NATO și UE pentru asigurarea confidențialității unor documente și acțiuni la care România devine parte prin integrarea în structurile politice, economice și militare occidentale). Cine are dreptate? Este de datoria Parlamentului să intervină deoarece ambele instituții aflate în conflict se subordonează Legislativului. Numai că dinpre Casa Poporului nu se consemnează nici o reacție. Nu pare a fi cineva interesat să studieze inadvertențele din legile invocate de cele două părți și nici să pună ordine în scandal. Actele normative din domeniu au fost votate pe bandă rulantă, după cum au cerut interesele de moment (ori calmarea societății civile care voia să cunoască adevărul despre Securitate, ori integrarea în NATO, solicitările americanilor, ori întărirea structurilor informaționale etc.), fără a se pune în legătură unele cu altele. Așa se face că, în acest moment, întreg pachetul de legi a devenit inoperant pentru funcționarii care trebuie să lucreze. Oricum ar da-o, ei se află în situația de a încălca normele de securitate națională!
Lipsa de interes din partea legiuitorilor de a face ordine poate fi catalogată nu doar ca neglijență, ci chiar ca interes personal sau de grup. Cine știe cîți dintre aleșii noștri nu vor fi avînd de ascuns vreun dosar prin arhivele sigilate ale Securității? Deocamdată este extrem de convenabil ca vina să cadă pe SRI sau pe grupul de conducere de la CNSAS. Adevărații profitori stau la peluză și se distrează. Absurdul conflictului – care devine, pe zi ce trece, mai acut – constă în lipsa de miză a celor două părți. La CNSAS sînt oameni onești, care nu au de ascuns nimic, iar SRI a pensionat pe mai toți cei care ar fi putut să-i strice imaginea. Vechii securiști bănuiți că ar fi făcut poliție politică sînt astăzi prosperi oameni de afaceri, consilieri la mari firme răsărite peste noapte pe tot cuprinsul frumoasei noastre patrii sau chiar parlamentari care nu se grăbesc să schimbe legile ce au generat conflictul. Cînd, de exemplu, la Bacău, media de vîrstă a conducerii Secției SRI este mult sub 40 de ani, mă întreb ce au de ascuns acești tineri ofițeri? Oare cu ei trebuie să se lupte Horia Patapievici, Andrei Pleșu sau Mircea Dinescu? Sau, de fapt, ambele părți au unul și același dușman ce se insinuează în mai toate domeniile vieții din România? Recuperarea istoriei adevărate nu se poate face decît și cu efortul comun al celor două instituții puse, astăzi, în conflict. Nu acesta era scopul inițial?
Lasă un răspuns