VARIETĂȚI CRITICE Alte note despre lectură

Constantin CĂLIN

Oricît de greu ne-ar mai veni să credem, a existat cîndva, nu chiar foarte demult, mîndria de a fi citit o carte. Despre ea vorbesc mumeroase însemnări întîlnite pe ultima pagină, după „Sfîrșit”, a unor volume din bibliotecile publice ori din anticariate. Cele mai multe dintre ele sună așa: „Citită de mine”, după care urmează numele lectorului. „Citită de mine” evocă o biruință. E cam tot una cu a zice: „Cucerită de mine”. Interesant de observat, astfel de mențiuni apar fie pe „cărți grele”, fie pe cărți la modă. Cucerirea celor dintîi seamănă cu o ascensiune, iar a acelora din urmă cu o frivolitate, demnă totuși de consemnat. „Citită de mine”, replică la „scrisă de mine”, denotă, în fine, aspirația anumitor lectori de a se situa într-un plan simetric cu autorul. Desigur, au dreptate. Lectura certifică scrisul, îl omologhează: prin ea, textul devine realitate.

Cine-i, oare, cel ce a citit înaintea mea această carte sau această revistă?, m-am întrebat nu o dată. Uneori, el mă surprinde prin atenția cu care a făcut-o și prin competența sa. Iată, de pildă, am în față numerele 4 și 5/1913 din „Viața Românească”, în care e publicată traducerea lui Șt. O. Iosif din „Visul unei nopți de vară”. Un lector priceput a îndreptat două greșeli de imprimare: în actul II, scena 21, o replică a lui Lysander a fost atribuită de tipografi Helenei, iar în actul III, scena 6, o replică a Titaniei a fost atribuită lui Oberon. Intervențiile sale îmi sugerează că era un bun cunoscător al piesei lui Shakespeare, sensibil la vocile personajelor, poate un anglist care confrunta traducerea cu originalul. Alteori, cel de dinaintea mea mă provoacă să știu cine e prin sublinierile pe care le face marginal sau în text. Din ele încerc să-i deduc cultura, inteligența, habitudinile, preocupările de moment, obsesiile, viciile etc. Unul a lăsat între file un fir de păr. E o relicvă care-mi evocă un ins absorbit de lectură, frămîntat sau neglijent. Altul a notat pe rama paginii niște socoteli. Ințeleg că era neliniștit din cauza unei situații financiare complicate. Altul a pus o floare la presat. E un sentimental căruia îi place să citească în mijlocul naturii, poate chiar un îndrăgostit ce alternează lectura cu reveria. Acesta sau altul a uitat un concept de scrisoare patetică. O va fi definitivat? Orice urmă (un autograf, o dedicație, o pată de cafea, o lacrimă, un desen etc.) adaugă ceva lecturii. Chiar și mirosul cărții.

Cele mai frumoase vise ale mele sînt cele cu cartea în mînă. Are dreptate Gaston Bachelard, în „Flacăra unei lumînări”, cînd spune: „Citind, visăm prea mult și ne amintim prea multe. La fiecare lectură se petrec incidente ale reveriei personale, incidente ale amintirii. Un cuvînt, un gest pot opri lectura”. Visul cu cartea în mînă mă poartă cînd înainte, cînd înapoi: mai des înapoi! E un vis autonom, care-mi acaparează mintea și-mi influențează fiziologia. Nu merge întotdeauna în sensul celor citite. Combină aleatoriu, în doze diferite, dorințe, nostalgii, speranțe. De obicei, simt că mă încălzește.Cînd mă întorc la text, am probabil privirea ușor încețoșată și obrajii roșii.

Lectura ca subiect de poezie e ceva frecvent doar la începutul secolului XX, cînd, între alte roluri, cartea îl avea și pe acela de „suvenir”, de gaj sentimental. Ea suplinea absența și reducea depărtarea. Puterea ei magică nu se oprește însă la atît: „Citesc pe cartea ta, și nu știu bine/ De ce din rînduri mi se pare-ades, / Că ochii tăi se uită mari la mine,/ De tremur tot, și uit ce-am înțeles/ … / Suflarea ta ca un parfum de floare/ Plutește caldă încă printre foi,/ Și-așa de-aproape parcă, de îmi pare/ Că stăm de vorbă iarăși, amîndoi./ … / Parfumul cărții, tare, mă-nfioară,/ De parcă tu pe-aici ai fi trecut/ Cu crinii prinși pe pieptul de fecioară…/ Și urma mîinii tale, o sărut”. (Demostene Botez, „Pe-o carte-a ei”). Azi, pentru mulți dintre noi, acest mod de comunicare aproape că nu mai există.

Cele mai puțin citite cărți sînt cele de pedagogie. Ieri a trebuit să consult, la biblioteca publică, studiul lui S. Mehedinți, „Profesorul, temelia tuturor reformelor școlare” (1929). Are 40 de pagini. Din ele numai 11 erau tăiate. La întoarcerea spre casă, am cumpărat de la unul din anticariate volumul „Vocația/ Factor hotărîtor în cultura popoarelor” (1935) de Constantin Rădulescu-Motru. Acesta are 151 de pagini. Din ele au fost tăiate doar 16 (prima coală de tipar). M-am oprit la Universitate să recitesc o circulară de-a lui Spiru Haret referitoare la susținerea bacalaureatului în anul 1903. Opera lui Haret, în care intră și astfel de documente, a fost editată în 11 volume. In urmă cu vreo 20 de ani, cînd am avut nevoie de ele, nici unul nu avea paginile tăiate. Le-am tăiat eu în locurile care mă interesau. Credeam că a mai făcut-o cineva, mai ales că între timp aci a avut loc un simpozion consacrat lui Spiru Haret. Mi-amintesc bine: oameni importanți, cu ecusoanele prinse în piept… Nu, nu s-a întîmplat una ca asta! Concluzia am pus-o la început.

Despre universitari și cărți netăiate scrie, cu iritare și amărăciune, în „Jurnal”, G. Călineswcu: „În rafturile lui Ralea am descoperit <> netăiată. Numai vol(umul) I era puțin consultat la început. Asta n-are nici o importanță. Ralea citește f(oarte) puțin și nu suportă literatura grea. Dar în drum spre Iași mi-a spus că sînt unii (desigur Vianu) care mă socotesc recent în filosofie (ca și cînd aș fi un autodidact!), dar că lui nu i-a făcut impresia asta și nici lui Petrovici. Ii place (cu gura pe jumătate) cartea! (E vorba de <>, amintită mai sus – n.m.). El îmi vorbește adesea de <>, de <>. Totul e o minciună. Ii place foarte mult să discute. Lovinescu, zice, n-are nici o valoare, cum poți să-l citești? L-ai citit? Nu. Asta-i starea literelor noastre, dușmanii injuriază, prietenii nu citesc”. Diagnostic implacabil, mereu actual.