Plouă în munte. Nori negri, de culoarea smoalei topite, stau aninați de crestele stîncoase ale masivului ce domină așezarea de la poale. Întunericul e deplin, nu se vede nimic, poți să-ți bagi degetele în ochi. Totul e un vuiet continuu, cu bubuituri ce se amplifică la infinit. Natură dezlănțuită. Potop. Ca la începuturile pămîntului. Fulgere lungi brăzdează cerul, coborînd amenințător, pînă ce se despletesc pentru explozia finală. Spectacol inedit de sunet și lumină regizat și pus în scenă de bolta cerească. Unic și fascinant. Măreț și înfricoșător. Casele, înșirate ca mărgelele pe brîul ce încinge pîntecul muntelui, par niște jucării miniaturale, așa cum se ițesc între străfulgerări, pentru ca mai apoi să fie înghițite de negreala norilor compacți.
Sinistrul se dezlănțuise din nimic. O zi de toamnă însorită, caldă și calmă, spre mijloc de septembrie. Preambul la iarna ce sta să sosească, mai grăbită aici, în munte, pitită pe undeva, printre coclaurile mai mult bănuite decît știute. Apoi, spre seară, s-a pornit urgia. Parcă toată artileria din ceruri se înghesuia să-și tragă salvele grele așa, fără nici un motiv. Doar pentru a se face auzită. Și ascultată. Canonada a durat pînă spre cumpăna nopții, fără ca ecourile să se piardă. Reverberau ca dintr-o orgă cu sunete grave și profunde. Efecte cosmice. Copleșiți de o asemenea dezlănțuire a furiilor cerului, oamenii își pierduseră graiul și priceperea de a mai articula vreun sunet. Vorbeau prin semne. Se înțelegeau din priviri.
Norii cenușii-negri, cu irizări alburii pe la margini, au încorsetat muntele pînă dimineața, cînd au fost risipiți de sulițele roșiatice ale soarelui ridicat din așternuturile ce-i îndulciseră popasul de odihnă. Parcă nimic din zbuciumul de cu seară nu se întîmplase. Natura se spălase de toate relele – urîciunile și se-nfățoșa zilei curată, pură, frumoasă și zîmbitoare. Tot zbuciumul de cu seară nu fusese decît un capriciu trecător, un semn că știe, cînd vrea, să fie autoritară și temătoare. Doar atît. Scăpate din strînsoarea umedă, casele păreau niște arătări de poveste, așa cum erau împodobite de ghirlandele alburii ce se înălțau din pămîntul încălzit puternic de un soare surprinzător de generos pentru vremea în care ne aflam. Și păsările începură să prindă glas, tot mai voioase și gureșe, zburătăcindu-se de la un arbore la altul ori poposind pe tufele pline de spini, dar și de roade, ale muntelui.
O căldură jilavă îmbracă locurile, îndemnînd la popas vremelnic. Încerc să mă dezmeticesc. Urc poteca ce se-mpiedică de pragul vilei și șerpuiește, pieptiș, spre băncile de lemn înnegrite de trecerea timpului, ale curții. Așa-s curțile aici, la munte. Fără ronduri de flori ori straturi de zarzavaturi. Florile, închipuind un adevărat mozaic de forme și culori, răsar singure, ca și iarba, fără ajutor din partea vreunei mîini, și își poartă tot singure de grijă. De-asta și sînt atît de frumoase! Printre ele își ițesc chipul gingaș pe-un alb imaculat și cîteva tulpini de floare de colț. Un adevărat paradis terestru acest colțișor ce-ți dă impresia că-i aninat de-un colț de stîncă. De fapt, de ce n-ar fi chiar așa!. M-așez pe bancă și-ascult concertul păsăresc. În jurul meu, tufele de muri și-au pierdut verdeața din vară, au devenit negre de la bogăția boabelor. Nu trebuie decît să-ntinzi mîna și să le culegi, ți se dăruiesc cuminți, curate de la ploaia de azi-noapte, dulci și parfumate. Servite la domiciliu. Mai bine decît așa nu văd să existe altceva. Vorba ceea: mură-n gură! Puțin mai sus, arbuștii de măcieș și cei de porumbele cu gust acru-dulceag, îmi fac cu ochiul. Găsesc eu timp și pentru voi, nici o grijă, le spun, și revin la plăcerea de a piguli și strivi de cerul gurii boabele de mure. Cînd un zgomot neobișnuit îmi lovește auzul. Îmi răsucesc, prevăzător, trunchiul, subțirel și mlădios pe-atunci, și încremenesc a mirare și uimire: doi pui de urs, nici de lapte, da’ nici cîrlani, pricepeți ‘mneavoastră ce vreau să zic, lucrează de zor la niște tufe de zmeură cu fructele zemoase, parfumate și dulci precum mierea, le-ncercasem și eu, știam ce gust au. De unde apăruseră? Cînd? Ce au de gînd, după ce se satură? În timp ce-mi umblau prin minte astfel de întrebări, de mai să-mi dea în clocot, cei doi cadeți din neamul patrupedelor carpatine își vedeau liniștiți de festin, fără să vădească vreun interes aparte pentru persoana mea. Doar din cînd în cînd îmi aruncau cîte o ocheadă, probabil să se convingă că n-am niscai intenții agresive. Și-au și găsit omul! Nu știu nici ei, cum nu știu nici eu, cine sîntem și ce putem face la o adică. Stau calm, vorba vine, pe banca mea neagră și udă, uitînd să mai înghit boabele de mure de pe limbă. Ursuleții mă tratează, în continuare, de insipid, deci neinteresant, mîrîie și înghit cu poftă zmeura. Ospăț în toată regula. Dar unde-i ursoaica? Îmi ridic privirea mai spre fruntea versantului și o zăresc. Se sprijină, cu labele din față, de-o stîncă respectabilă ce-abia se ține într-un colț, restul e-n aer! Cu puterea ei, namila, dacă i-ar da un brînci, ar prăvăli-o direct spre mine. Mai scapă dacă poți! Dar prăpădenia nu se-ntîmplă, așa că, după ani și ani, pot, iacă, să vă povestesc această neverosimilă întîmplare.
Într-un tîrziu, cadeții dau semne că s-au săturat. Mormăie mulțumiți. Îmi întorc spatele. Într-un dispreț total față de mine, și o iau pieptiș către ursoaica ce le veghease micul dejun ca un străjer destoinic. După care, tustrei, dispar în pădure, lăsîndu-mă doar cu întrebările mele: de ce? I-a gonit stihia din munte, mă lămurește, mai apoi, unul dintre pădurarii pe care-i știam. Se sperie și ei, ca omul. Și-apoi, cum să nu se-nfrupte pe bogate la ospăț îmbelșugat, că știu și eu ce prăpădenie de fructe aveți voi, ăștia, prin ogrăzi, de parcă v-a miluit Ăl de Sus. Iar ursul, dacă nu-l provoci, n-are nimic cu omu’. Da’ ia să fi-ncercat ceva, că nu te mai vedeam bine!
Unde s-au întîmplat toatre astea? Pe aleea Carmen Silva, brîul de drum și de vile cochete ce încinge, cu gesturi tandre, muntele Tîmpa. Tufele de smeură, și de măceșe, și de proumbele, sînt tot acolo. Oamenii sînt alții! Ca și puii de urs. (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns