Sonarul – aparatul care ne arată bancurile de pești

Folosirea sonarelor este o problemă destul de actuală, avînd în vedere că aceste instrumente își fac tot mai des apariția pe piața echipamentelor de pescuit. Cine nu are bani pentru așa ceva sau, pur si simplu, nu folosește asemenea aparate pentru metoda de pescuit pe care o practică, va răspunde cu siguranță că nu are nevoie de sonar. Fiecare opinie este motivată, bineînțeles, de interese personale. Chiar dacă în concepția multor pescari, sonarul numai sportivitate nu inspiră, este un fapt dovedit că folosirea lui influențează rezultatele unei partide de pescuit.

Care sînt caracteristicile unui asemenea aparat? Poate un asemenea instrument să întreaca „ochiul” unui pescar cu experiență? Sub luciul unei ape se așterne o lume misterioasă, ale cărei caracteristici doar le bănuim, bazați pe experiența și cunoștintele noastre. Sonarul emite o serie de unde care se propagă în mediul subacvatic, detectînd astfel orice obiect sau viețuitoare. Undele electromagnetice revin către aparatul care le-a emis și sînt transformate în informații care sînt afișate apoi pe un ecran de cristale lichide. Pot fi astfel ușor observate caracteristicile fundului apei, obiectele scufundate și peștii din zona în care aparatul a emis undele electromagnetice. Chiar dacă la prima vedere, acest aparat pare un obiect extrem de util pentru cei care nu vor să piardă vremea căutînd peștele, folosirea lui este destul de anevoioasă și necesită o practică îndelungată. Părerile pescarilor în privința acestui aparat sînt împărțite.

Există o categorie aparte de pescari, în general oameni cu bani, care nu mai au răbdarea și motivația să caute peștele cu metode tradiționale. O barcă dotată cu un motor electric, o periere rapidă a lacului cu ajutorul sonarului și pescuitul în locul în care acesta indică cea mai mare concentrație de pește sînt caracteristice pescarului din aceasta categorie. Pescarii grăbiți nu fac însă decît să uite de adevăratul farmec al pescuitului, care constă în primul rînd în căutarea peștelui, și abia apoi în capturarea lui. Iar finalitatea unei partide de pescuit pentru acești „pescari” este juvelnicul plin ochi, cu cît mai mult pește.

O a treia conceptie aparține așa-zișilor pescari pribegi. Acești prieteni iși fac un obicei în a călători pe perioada unei veri tot cuprinsul țării, în adevarate expediții de pescuit. Cunoașterea trăsăturilor unei ape noi, a speciilor care viețuiesc acolo, necesită mult efort și timp. Dacă există pescari cărora abia le ajung banii să-și plătească permisul de pescuit sau taxa pentru o zi pe o apă cu regim privat, alții își permit să cheltuiască sute sau chiar mii de dolari pe scule cît mai sofisticate, menite să le mărească șansele de a prinde pește. Nu trebuie neglijată nici ideea conform căreia cei care se axează pe prinderea unei singure specii de pește folosind sonarele și localizînd astfel mult mai ușor, pot să pună în pericol respectiva specie. Pericolul cel mai mare apare atunci cînd sonarul este folosit în combinație cu o metodă deloc sportivă, dar care, din nefericire, se practică tot mai des la noi: așa-zisul greblat. Această metodă în sine este îngrijorătoare, dar dacă mai este folosită în combinație și cu cele mai moderne echipamente de pe piață, vom ajunge la situația în care nu vom mai avea ce să pescuim. (Florin CRĂCIUN)