• O hotărîre a națiunilor oprimate de Austro-Ungaria
La 8 aprilie 1918 au fost începute, pe Capitoliul din Roma, lucrările Congresului popoarelor subjugate de Austro-Ungaria, stat creat în 1867 prin alianța forțelor politice cele mai retrograde din Austria și Ungaria, în scopul reprimării brutale a luptelor duse pentru eliberarea neamurilor cotropite prin violență și acțiuni diplomatice lipsite de demnitate pentru făptași. Lucrările congresului, conduse de senatorul italian Ruffini, s-au desfășurat pînă la sfîrșitul zilei de10 aprilie. Așa cum a fost normal, delegația italiană era cea mai numeroasă. Din aceasta au făcut parte: senatorii Albertini, Della Torre, deputații Ferdinando Martini, Agnelli, Di Cezaro, Federzoni și alții, ca și jurnaliștii Amendola, Borgese, Davanzi, refugiatul din Trentino, profesorul Luigi Granello.
Din delegația Cehoslovaciei s-au evidențiat: Benes, Stefanik și Osusky, în cea a iugoslavilor se aflau Trumbic și Mestrovic, iar în a Poloniei erau: Skirmunt și Zamorski. România a fost reprezentată de senatorii Mironescu și Drăghicescu, precum și de deputatul Lupu. Parlamentul Serbiei, aflat în exil la Corfu, a trimis 12 deputați. Lucrările congresului au fost onorate de reprezentanții Angliei, Franței și Statelor Unite (Fr. Bouillon, A.Thomas, Thomas Nelson Page și cunoscutul ziarist Seton Watson, autorul unei cărți de mare valoare istorică asupra drepturilor incontestabile ale României în privința unirii Transilvaniei cu patria-mumă).
Cel mai mare entuziasm a provocat rezoluția prezentată participanților, care reafirma „continuarea războiului pentru eliberarea completă a popoarelor oprimate de Habsburgi”. Toți delegații „neamurilor oprimate de secole” de un stat cotropitor și anacronic, au susținut și votat această rezoluție. Senatorul român Drăghicescu a declarat că „…patrioții români dezaprobă în mod public armistițiul încheiat deja cu cîteva luni în urmă și tratativele de pace pe care Guvernul României era constrîns să le poarte cu ocupanții. Românii erau preocupați de reluarea luptelor alături de Antantă”, pentru realizarea marelui deziderat, Unirea întregului neam. După terminarea lucrărilor „Congresului popoarelor oprimate”, Orlando a acordat recepția cuvenită fiecărei delegații în parte. Presa italiană și cea internațională au acordat spații largi hotărîrilor adoptate la Roma, apreciindu-le drepte, corecte și corespunzătoare situațiilor etnice ale momentului. Pentru români, conform acordurilor încheiate cu puterile Antantei, granița de vest trebuia să o formeze cursul Tisei, de la izvoare și pînă la vărsarea în Dunăre. Hotărîrea de la Roma a fost adoptată de reprezentanții popoarelor oprimate de secole de imperiul condus de Habsburgi, nu de politicieni interesați și înșelați de forțele oculte, dușmane, care se obișnuiseră cu sistemul tiranic de conducere și asuprire în tot ceea ce constă el mai odios. Acestea trebuiau și au fost respectate. Hotărîrile adoptate de Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, au exprimat voința națională a unui popor ferm, decis să-și întregească granițele firești ale neamului său. Trianonul n-a satisfăcut pe deplin dezideratele justificate ale națiunii române. Astfel, au rămas în afara granițelor etnice mulți români maghiarizați cu forța și prin înșelătoria religiei greco – catolice, inventată tocmai în acest scop. (prof. dr. Dumitru ZAHARIA)
Lasă un răspuns