ISTORIA ROMANȚATĂ Isprăvnicia din Bacău în alertă

Eugen ȘENDREA

La ceasurile 9, în dimineața zilei de 16 mai 1850, în curtea Isprăvniciei din Bacău năvăliră trei călăreți cu caii în spume. Era beizadea Costache Sturdza, proprietarul moșiei Săucești, însoțit de două slugi înarmate. Ca o furtună intră în biroul ispravnicului Grigore Roset. Acesta, însă, nu era de găsit. Îl zări în schimb pe „Sameș” ce îi ținea locul.

– Vai mie, se văicări el, m-au furat hoții. Mi-au luat toți galbenii, spuse el, aruncîndu-și din cap ișlicul și smulgîndu-și barba.

O poruncă scurtă și căpitanul C. Stamati, ajutat de jandarmii Gheorghe Mustață și Ion Budeanu, „niște bărbați ‘nalți, chipeși, voinici”, în fruntea a douăzeci de oameni cu sînețe și pistoale, luară drumul Săuceștilor pentru a-i prinde pe făptași. La cîțiva kilometri de Bacău, spre drumul Romanului se întindea moșia Săucești. Aparținea unuia dintre cei mai luminați și patrioți domnitori ai Moldovei, Ioniță Sandu Sturdza (1822 – 1828). Despre el se spunea că „era drept, bun, blajin, îngăduitor cu toată lumea”, adică „foarte dintr-o bucată”. Se însurase cu Ecaterina Rosetti în august 1786, „o nuntă mare pe cheltuiala domnului Alexandru Ioan Mavrocordat”. Nevasta i-a adus ca zestre „galbeni cu zimți, argintărie, rochii, sate, sălașe de țigani și, firește, moșii”. Moșia Săucești însă o va cumpăra doamna Catrina de la cumnatul ei „Manolachi Monahul” cu „bani de biruri de rămășiță”. Vodă a îndrăgit această moșie și locurile din împrejurimi. A ridicat case, acareturi, le-a împrejmuit cu gard zdravăn. Domnul „chiar cînd nu era la divan sau după alte treburi ale domniei, cum avea o clipă de răgaz se ducea la moșie, la Săucești să vadă de gospodărie, să cutreiere cîmpiile cu pușca în spate, că era vînător pătimaș”. Și după domnie venea la „curtea” lui din Săucești. În vara anului 1834 Ioniță Sandu Sturdza și doamna erau aici, „de unde nu ieșeau decît pentru a merge la Iași”. Mai mult, mărită pe Catrina, „fata popei din Săucești, cu feciorul mazilului Vasile”, iar doamna o mărită pe Catinca, cămărășița văduvă – „destul de rea de muscă”, cu Alecu Nacu. Au avut cinci copii. O fată, Elena, și patru băieți: Costache, Gheorghe, Nicolaie și Alexandru. Doamna Catrina, însă, îi iubea cel mai mult pe Elena și Costache, „fiindcă au fost cei mai devotați”. Pe beizadea Costache îl vom întîlni lîngă domn în palatul domnesc de la Frumoasa – Iași în ziua de 23 septembrie 1822 „ceasul unu și un sfert după amiază la prima masă domnească. Doamna Catrina n-avea de ce să se plîngă. Costache nu-i înșelase așteptările. După plecarea din domnie a lui Sturdza, el va fi cel care va desface niște încurcături cu unele moșii”. În „de danie în viață”, doamna Catrina îl laudă pe acesta că „a stăruit cu cheltuiala sa de mi-a scos averea din Moldova” și a împrumutat-o cu bani, în mai multe rînduri care se înscrie la un capital fără dobîndă, de 6.000 de galbeni”. Beizadea Costache, într-adevăr, era un om bogat. Stăpîn peste Săucești, peste lacuri de pește, păduri, vămuia unul din cele două poduri peste Bistrița „în partea de sus”, podul fiind al lui. „Strîngeau la bani – scria un cronicar, de nu-i vedea lumina soarelui”. Strîngea și iar strîngea la bani. Ajunsese să aibă colosala sumă pentru acele vremuri, de 18.000 de galbeni. Cu asemenea bani în casă cum să nu ai dureri de cap! Noapte de noapte se tot gîndea unde să-i ascundă mai bine. Își consulta consoarta. Da, singurul loc pentru bani e în cămară! E mai puțin umblat și la adăpost. Și iată că într-o noapte întunecoasă a anului 1850, două umbre se poticneau ducînd o încărcătură grea. Erau Costache Sturdza și soția. Apoi, în cămară, la lumina lumînărilor, o îngroapă în ungherul cel mai întunecos. Se culcară mulțumiți. Aveau și de ce! Comoara era în siguranță! Dar într-una din zile, Maria, țiganca de casă, deretica prin odăile boierești. Unul din „puradeii” care era pe lîngă ea sparse din greșeală o farfurie. De frica bătăii, acesta fugi și se ascunse într-un loc unde nu putea fi găsit ușor: în cămară! Cum stătea chircit în colțul întunecos și rece simți cum picioarele se afundau în pămînt. Scormoni cu degetele și dădu peste capacul unui sipet. Anunță țiganii ce găsise… Ce a urmat? În mare taină, țiganii distrăgînd atenția vătafului și a celorlalte slugi, au cărat toți galbenii din cămară. Nimeni nu simți ceva. Noaptea, ca niște stafii, întreg sălașul de țigani se puseră în mișcare. Roțile căruțelor, zăbalele și copitele cailor fusese învelite în cîrpe. Doar un ușor scîrțîit de căruțe le trăda deplasarea. Acolo, într-o căruță, se afla cea mai mare comoară din Bacău: 18.000 de galbeni! Au dispărut în pădurile negre de nepătruns spre alte meleaguri. Nimeni nu a mai auzit vreodată de ei și de comoară. Parcă îi înghițise pămîntul! Nici beizadea Costache, nici arnăuții nu le-au mai dat de urmă. Un singur lucru a învățat beizadea Costache: că pentru o comoară nici un loc nu-i sigur!