La două-trei zile răsfoiesc volumul al doilea al Istoriei Artei, de Mihail Alpatov. Și mă opresc, de fiecare dată, și asupra litografiei, din 1840, a lui Honore Daumier, intitulată „Amintiri”. O bătrînă, scofîlcită de ani, plină de riduri, cu un nas uriaș, cu o basma pe cap, așezată pe o sofa, privindu-și chipul din tinerețe – un tablou din care o privește o fată frumoasă, dar o privire tristă, speriată, parcă, de ce îi este dat să vadă în bătrîna urîtă și respingătoare…
Dincolo de această operă de artă, care mă face să mă gîndesc la nimicnicia, la deșertăciunea vieții, întîlnesc, zilnic, în piața cea mare a urbei noastre, o bătrînă care, așezată pe treapta de ciment a scării în preajma căreia se află un chioșc în care se vînd ulei vrac și îmbuteliat, dar și pîine, așteaptă, parcă, ceva, poate ca vremea să se scurgă mai repede, poate ca timpul să stea în loc… Are în față o sacoșă sărmană, iar în sacoșă cîteva sticle din material plastic, din acelea provenind de la băuturile răcoritoare, sticle pe care le comercializează celor veniți de la țară în căutare de ulei mai ieftin vîndut, cum spuneam, aici, la chioșcul acesta… Și de fiecare dată bătrîna îmi amintește de litografia lui H. Daumier. Nu, nu are nasul acela uriaș, iar acesta-i, sînt sigur, unicul lucru care o deosebește de celebra pictură. O privesc și mă gîndesc: oare cum o fi arătat la 16 sau 26 sau 36 sau 46 de ani…? Cred că era frumoasă, că o fi avut, atunci, aspirațiile ei de tinerețe și maturitate, poate o fi practicat și sportul, a fost, sînt convins, căsătorită, sau poate și este căsătorită, s-ar putea să aibă și copii… Așa cum șade aici, pe treapta rece de beton, gînditoare și tristă, așteptînd să i se cumpere sticla pe care a căutat-o, poate, prin gunoaie și a spălat-o cu grijă, pare ea însăși o stană de piatră. Ii știu și mîinile – acum băgate în două mănuși diferite, una din lînă verde, cu alb, alta albastră – tot cu alb – mîini uscate, cu venele părînd că vor să iasă de sub pielea galbenă, pe care le ține în poală, liniștite… Aș vrea s-o întreb despre ea, să-i cunosc viața, dar știu că n-ar fi dispusă, în nici un chip, să-și trădeze trecutul… Și atunci o privesc și gîndul mă duce la „Amintiri” -le lui Daumier… (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns