Ajuns la disperare din cauza dificultăților de tot felul și indiferenței guvernanților față de cei ce s-au sacrificat pentru țară, un veteran de război lansează un strigăt de ajutor: ce vină avem că încă mai trăim?
De ce sîntem persecutați? Aceasta este întrebarea pe care și-o pun acum veteranii de război. Și iată de ce: dacă în anul 1990, cînd a luat ființă Asociația Națională a Veteranilor de Război, eram în viață circa 700.000 de veterani de război, în prezent mai supraviețuim în jur de 200.000, în toată țara. Sîntem bătrîni, avem vîrste ce depășesc 80 de ani. Urmările războiului le simțim permanent. Am trăit pe front cîteva ierni sub cerul liber, la minus 28 – 30 de grade Celsius, flămînzi, plini de păduchi, bolnavi. Am văzut moartea cu ochii de sute de ori. Unii dintre noi am fost răniți în lupte grele cu inamicul, înroșind cu sîngele nostru multe ape, munți și cîmpii pe itinerarii de multe mii de kilometri, departe de casă și de familii. Nu ne-am dus să cucerim teritorii străine, să cotropim ceea ce nu era al nostru, ci ne-am dus trimiși de țară, pentru eliberarea provinciilor românești rupte din trunchiul patriei, fie în Est, fie în Vest. In 1945 sau mai tîrziu (foștii prizonieri) după terminarea războiului, la întoarcerea la vatră ni s-a promis că Patria ne va fi recunoscătoare față de suferințele noastre din cei patru ani de război, așa cum e în toată lumea.
Din 1945 și pînă la pensionare am muncit cinstit, din greu, pentru refacerea și dezvoltarea economiei naționale distrusă de război, furată de unii și de alții. Și avem cu ce ne prezenta în fața poporului. Mai bine zis, cu ce ne-am prezentat acum 14 ani.
Unele drepturi din Legea nr. 44/1994, cum ar fi cei 500 mp teren intravilan (loc de casă) sau un hectar teren arabil, nu le-am primit decît în proporție de o treime din totalul veteranilor decorați pe front. In orașul Bacău sînt asemenea terenuri, dar se dau la alții, nu veteranilor de război, care sînt tratați cu indiferență și nepăsare.
Un alt drept al nostru, prevăzut în legile statului român, este acordarea de medicamente gratuite, care să ne ajute să mai supraviețuim, și așa în condiții din ce în ce mai greu de suportat. Sau se urmărește, cumva, exterminarea noastră și prin aceste metode? Sînt veterani de război, printre care și eu, care purtăm încă în corp schije (gloanțe) care ne provoacă dureri zi și noapte. Nu ne-am așteptat ca în 2003 să ajungem să fim tratați cu atîta nepăsare de către unele instituții centrale, cum ar fi CAS, Ministerul Sănătății, cel de Finanțe și altele.
Veteranii de război din orașul Bacău umblă din farmacie în farmacie, din prima și pînă în ultima zi a lunii, cu rețetele eliberate de medicul de familie, legal, dar acestea nu sînt onorate. Mulți veterani, sprijiniți în cîrje, ajutați de alții, se tîrăsc să-și primească medicamentul respectiv, vital pentru menținerea vieții lor. La una dintre farmacii mi s-a spus că pentru adenomul de prostată sîngerînd nu se mai eliberează rețete gratuite pentru veteranii de război. Dar pentru cine se eliberează? Alte farmacii, deși au în stoc medicamentul prescris, ne spun că nu îl au.
Eu, și mulți alții ca mine, am cotizat muncind 48 de ani, sperînd la o bătrînețe mai ușor de suportat, dar acum ne vedem cu speranțele distruse. Nu e lipsit de importanță și faptul că noi, cei care am ieșit la pensie înainte de 1989, primim o pensie de cam 55 – 60 la sută față de cei pensionați în ultimii ani, pe baza acelorași criterii de pensionare și calcul. O altă lovitură dată veteranilor de război!
De asemenea, se vorbește mereu despre recorelarea pensiilor, dar în fapt nu sînt decît promisiuni. Noi, veteranii, nu ne cerem niște drepturi apelînd la amenințări, sau legați cu lanțuri, cu înjurături huliganice, ca alții. Lăsăm ca cei în drept să analizeze cu simț de răspundere doleanțele noastre îndreptățite și să le rezolve așa cum
se cuvine. Nu credem că dacă am luptat în Est trebuie să fim persecutați de unii, iar dacă am luptat în Vest, de alții. Ne surprind averile colosale, declarate, ale unor demnitari și nu numai, acumulate într-o perioadă scurtă de democrație (tranziție) în dauna celor mulți și umiliți. Toți aceștia ar trebui întrebați, cît mai repede, de unde, și mai cu seamă, cum! Asta e părerea noastră.
Sperăm, dar timpul nu ne iartă! (Gheorghe Dochița, veteran de război, Bacău)
Lasă un răspuns