Pomenirea Sfîntului Nifon, patriarhul Constantinopolului
Sfîntul Nifon era originar din orașul Moreea (Grecia). Încă din tinerețe a plecat la muntele Athos, unde cercetînd mai multe mănăstiri, schituri și chilii pustnicești, s-a așezat în cele din urmă la mănăstirea Dionisiou. Aflînd de evlavia și înțelepciunea sa, clerul și credincioșii din Tesalonic l-au ales mitropolit. În anul 1486, mitropolitul Nifon a fost pus în scaunul de patriarh al Constantinopolului. După cucerirea capitalei bizantine de turci în 1453, a fost alungat din scaun, însă a fost chemat înapoi la cererea credincioșilor. Pe la anul 1498 a fost surghiunit la Adrianopole.
Aici a fost aflat de Radu cel Mare, care l-a chemat în Țara Românească, unde s-au întemeiat episcopiile de la Rîmnic și Buzău, iar Nifon a sfințit doi episcopi. Neaceptînd unele compromisuri pe care le-a făcut Radu cel Mare, a plecat înapoi în Sfîntul Munte, așezîndu-se mai întîi la mănăstirea Vatoped, și apoi la Dionisiou. A murit la vîrsta de 90 de ani, în anul 1508. După șapte ani, Neagoe Basarab a trimis oameni care, cu încuviințarea monahilor de la Dionisiou, au dezgropat moaștele Sfîntului Nifon, le-au pus într-un scriu de lemn și le-au adus în țară, așezîndu-le deasupra mormîntului lui Radu cel Mare, la mănăstirea Dealu, ca, astfel, Sfîntul să ierte greșeala răposatului voievod. Apoi, Neagoe -Vodă a dat poruncă să fie puse sfintele moaște într-o raclă de argint și să fie duse la Sfîntul Munte. Monahii de acolo, văzînd evlavia domnitorului român, i-au dăruit capul Sfîntului și o mînă, pe care voievodul le-a depus în ctitoria sa de la Argeș, unde se găsesc și astăzi.
Sinaxar romano-catolic
Pomenirea Sfintei Clara
Clara s-a născut în anul 1193, într-o familie nobilă și foarte bogată. Ea era înzestrată cu o frumusețe și o inteligență pe care toți concetățenii săi le admirau. Spre surprinderea tuturor, la vîrsta de 19 ani, a destăinuit familiei gîndul de a urma felul de viață aspră a lui Francisc de Assisi. Familia a luat măsuri severe ca să o împiedice, dar în noaptea de 18 martie 1212, Clara împreună cu verișoara ei, Pacifica, a fugit la biserica „Sfînta Maria a îngerilor”, unde urmînd ritualul intrării în viața călugărească, a primit jurămîntul de ascultare, sărăcie și castitate. Între zidurile tăcute ale mănăstirii, Clara și alte cîteva tinere care i se alăturaseră au început o viață de pocăință, bucurie spirituală și sărăcie absolută. Deseori era auzită cum lăuda pe Dumnezeu că a făcut lumea atît de frumoasă. Zilnic de la amiază și pînă la ora trei citea și medita despre suferințele și moartea lui Iisus. După moartea Sfîntului Francisc, Clara a mai trăit 27 de ani. Chiar înainte de a muri, a primit scrisoarea papală prin care se aproba solemn regula noului mod de viață călugărească și instituirea „Ordinului Doamnelor Sărace”. Copleștiă de bucuria confirmării supreme a idealului urmat în viață, în dimineața zilei de 11 august 1253, sufletul Clarei a părăsit această lume. Peste doi ani, în 1255, a fost ridicată la cinstea sfintelor altare. (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns