PICĂTURA DE VENIN Procuratorul

Vezi, bă, că ți-a căzut mintea pe asfalt, uite-o, ridic-o repede ca să nu ți-o calce careva în picioare, că e cam multe p-aici!… Tresar. Tocmai comandam unei precupețe un kil de prune. Sînt uimit și revoltat: cum de-și permite, nu contează cine-i individul, să mi se adreseze cu asemenea vorbe, pe-un astfel de ton!? Îl privesc. Mă fixează o creatură parcă venită de prin alte timpuri, din cine știe ce tărîmuri; pe chipul devastat de experiențele bahice perpetue, doi ochi cu sclipiri de demență și-o gură strîmbată de-un rictus hidos. În plină figură mă trăznesc răsuflări grețoase, de alcool și țigări foarte proaste. Capul i-e tuns numărul trei, gen pușcăriaș. Pe trupu-i scheletic, cu mîini lungi ce parcă nu se mai termină, stă agățat un maiou găurit ca o plasă de pescar, mai mult negru decît gri, de nespălare. E desculț, are călcîiele crăpate și cruste de mizerie așezată în straturi-straturi, numai bune pentru prospecțiuni geologice. Rînjește. Crede, probabil, că m-a dat gata, că și-a găsit prostul. Aiurea! Sînt prea hîrșit cu de-al de ăștia ca să mă mai pierd. Îl iau tare: mă cunoști de undeva? șterge-o, pînă nu te fac parașutist! ai tăcut? Pleacă fără să mai bîiguie vreo vorbă, strecurîndu-se printre precupeți, tîrgoveți și pierde-vară. Țăranca cu care mă tocmeam se uită la mine ca la o pasăre rară. Se vede că-i surprinsă, dar și mulțumită. Spune: bine că i-ai închis gura, că nu-l mai putem suporta, e-o adevărată pacoste pentru toți. Sare și vecina din stînga, și cea din dreapta: tîrîtura asta de om nu ne lasă să trăim în pace, să ne vedem liniștite de-ale noastre. Cît îi ziulica de mare se-nvîrte printre noi și ne dijmuiește. Ne ia din toate: fructe, legume, verdețuri, orice-i cade sub labe. Lacom ca un căpcăun! Bani? Ce bani, dom’le, că zice c-o face pentru stăpîni: care-or fi ăștia nu știm, poate gardieni, polițiștii pieței și care-or mai fi, că-s destui și nesătui. El, necuratu’ ăsta, le face piața. D-aia-l lasă! Ba, îl mai și protejează. E omu’ lor. Dumnealor nu pune mîna, vorba ceea, nici usturoi n-au mîncat, nici gura nu le miroase! Noi, amărîții, îi spunem Procuratoru’, ca-n bancul cu Bulă și tac-su, că nu l-am uitat. Îl știți, da? Cum să nu, le răspund, da’ chiar vă lăsați dijmuite așa, pe tăcute, de ce nu-l cîntați unde trebuie? Păi cine să ne-asculte pe noi, nene, că creatura are „spate”, doar ți-am mai zis! Între timp, primatul s-a îndepărtat, îi zăresc scăfîrlia undeva, printre oameni, probabil încă nu și-a revenit din surpriza de a-l fi contrat. Aflu că respectivul hominid are și-un nume, cică îl cheamă Iulian Docuță și-i spaima pieții centrale. Cam dus cu sorcova, e tolerat și manipulat. Ce contează că producătorii sînt la mîna lui! Nu-i, și el, „la mîna altora”? De la primii „pune mîna”, celorlalți „le dă mîna”. Cam ca-n zicala „o mînă spală pe alta și amîndouă obrazul”. Fac, adică, interesul. Că despre obraz, de unde?! (Florin Dunăreanu)