Eugen ȘENDREA
Pentru a-și mai îndulci viața și a uita de cruntele războaie și nesfîrșitele intrigi, domnitorii români, ba chiar și boierii, aveau pe la curțile lor bufoni, măscărici, nebuni, pehlivani sau soitari. Hrisoavele îngălbenite de trecerea timpului îl consemnează pe piticul Petre Bolea, bufon al voievodului Petru – Șchiopu, care pe la 1605 a murit bătrîn și sărac. Vasile Lupu avusese și el bufoni. Un urmaș al unuia dintre ei, „Mihalache era feciorul măscăriciului”. Miron Costin descrie pehlivanii la o nuntă domnească: „Adus-au pehlivani de cei ce joacă pe funii și alte lucruri. Adusese hindiu harap carele făcea jocuri minunate și nevăzute pe locurile noastre… iute era și vîrtos… Lîngă altele, dă nu le putem lungi, făcea acesta mai ciudat: punea pe rînd opt bivoli, și să răpezia iuteși, sărînd peste ei, se da în văzduh peste cap și cădea în picioare de ceia parte; alta: un cal domnesc gros, mare, își lega chica de coadă și-l bătea comișălul cît putea și nu putea să-l miște din loc; alta: un copaci mare den pădure adusese, neted, și înfipt, s-a suit pe dînsul ca o maimuță; deci după multe jocuri ce au făcut sus în vîrtu-i, s-au slobozit de acolo cu capul în jos și au dat cu picioarele. Ca acestea multe făcea, care nu le țin minte”.
În epoca fanariotă locul piticilor bufoni și al măscăricilor este luat de soitari, care preced alaiurile domnești, mergînd pe jos înaintea voievodului și beizadelelor și rîzînd în hohote. Poartă pe cap „calpace mari de blană, de care sînt prinse deasupra frunții mici oglinzi simbolice. La brîu au pistoale și în mîini țin toporașe sau niște bastroane înalte cu clopoței de argint”.
Domnitorul Mavrogheni „Cînd ieșea la plimbare” era însoțit printre alții și de „soitari cu căciuli lungi de postav pestriț, împodobite cu coadă de vulpe și clopoței, care jucau chiocecurile pe lîngă trăsura domnească. Se strîmbau la trecători și insultau femeile cu vorbe nerușinate!” În schimb, pe la 1818, la Curtea domnească din Iași a lui Scarlat Callimachi se afla „o persoană ce purta un baston și era îmbrăcată grotesc”. Ea dovedea prin săriturile și strîmbăturile sale că era glumețul sau „nebunul curții”. Pentru prima dată în Țările Române, cînd reprezentația a purtat numele de „circ”, a fost în 1847. Atunci a sosit la București vestitul circ „Beraneck”. În același an a evoluat și la „Teatrul de la Copou”. Cel care era să fie organizatorul circului modern în România a fost Theodor Sidoli, italian de origine. În 1849 era înrolat în armata lui Garibaldi, luptînd pentru eliberarea Italiei. Își distrează camarazii fiind un excepțional acrobat pe cai. Ceva mai tîrziu, în 1855, își formează un circ modest cu care cutreeră Egiptul, Turcia și Rusia. Ajunge și la București, unde datorită primirii sale excepționale, hotărăște, în 1864, să se stabilească definitiv, circul funcționînd în apropierea Cișmigiului. Face turnee în întreaga țară, circul „Sidoli” devenind celebru. Reîntors din turnee, în 1886 construiește pentru întîia oară un local de circ pe cheiul Dîmboviței. Lui Theodor Sidoli i se alătură fiul său cel mai mare, Cezar (1870 – 1919). Împreună, cei doi organizează, în vara lui 1891, primul spectacol pe apă din România. Din nefericire, măreția evenimentului este umbrită de trecerea în lumea de dincolo a lui Theodor Sidoli. Cezar preia conducerea circului, urcînd-o pe cele mai înalte culmi. El însuși este dresor de cai și acrobat. Succesele sale sînt răsunătoare. În 1897 este invitat la Bruxelles, avînd-o printre spectatori chiar pe regina Belgiei. La Viena, însuși împăratul Franz Iosef îl aplaudă furtunos. Circul românesc ajunge la Milano. Scriitorul Gabrielle d’Annunzio îi trimite lui Cezar Sidoli o scrisoare plină de admirație la adresa circului românesc. La circul „Sidoli” va debuta și Franz Krateyl, care în scurt timp va deveni unul dintre cei mai mari dresori de cai din lume. I s-a alăturat și Anton Krateyl în 1897, dînd spectacole la Circul American.
Circul românesc devine renumit în lumea întreagă. Toni Mărculescu, claun, devine o celebritate mondială. Purta costum „a la Pierrot”, fiind un as al acrobației, jongleriei și călăriei. El a fost cel care a pus bazele comediei moderne în circul românesc. Și, lucru de necrezut, în 1915 „prezintă pentru prima oară figuri acrobatice sub cupola circului cu un avion”. Între cele două războaie mondiale circul românesc revine pe scena mondială, actorii de circ români fiind apreciați pretutindeni. La 16 august 1954, Circul „Krateyl” este achiziționat de către stat. În 1961 se ridică construcția Circului de Stat București, compus din trei circuri: cel de la sediul „Globus” și alte două din pînză cu 2500 locuri și respectiv 4000 locuri. Cel mai faimos actor de circ și director a fost A.Iosefini. El s-a afirmat ca prestidigitator și iluzionist de mare virtuozitate. La Bacău, cu excepția anilor de război, prezența Circului a fost aplaudată an de an. Presupunem că primul spectacol de circ la Bacău ar fi avut loc în 1847, probabil Circul „Beraneck”. Dar sigure au fost prezențele vestitelor circuri „Sidoli” și „Krateyl”. Locul de amplasament a fost diferit și el. De la „Lunca Bistriței”, „Cîmpul Poștei”, locurile virane din jurul bisericii „Sf.Nicolae”, băcăuanii, cu mic cu mare, luau cu asalt casele de bilete, spectacolele fiind mult apreciate de ei. Pentru cîteva zile Bacăul era captat de artiștii circului, ca și de expozițiile de animale amenajate în jurul circului.
După 1989 circul românesc a fost din ce în ce mai slab reprezentat, locul lui fiind luat de trupe venite din străinătate. Ultima prezență a unui circ în orașul de pe Bistrița a fost Circul „Pironkov”, în iulie 2003.
Lasă un răspuns