Peștii săptămînii

Totul despre caras și scobar

Carasul este o specie nedorită în crescătoriile sistematice de crap, adică în iazuri și heleșteie, unde se înmulțește extrem de ușor și consumă hrana destinată crapului (devine concurent serios al acestei specii, fără să aibă un ritm de creștere deosebit). Este o specie care se întîlnește în toate apele, deși era mai bine dacă în locul ei am fi avut mai mult crap sau plătică.

Carasul seamănă cu caracuda ca formă, însă are corpul ceva mai alungit, acoperit cu solzi mai groși și mai mari. Culoarea corpului este argintie, cu irizații metalice. Ca și caracuda, nici carasul nu crește prea mare; lungimea obișnuită este de 15 – 25 cm, iar greutatea medie de 100 – 250 g. Se pescuiesc și exemplare de 1 – 1,5 kg greutate, însă mai rar.

Felul de viață : trăiește în apropierea fundului scormonind nămolul, însă îi place dacă „locul” ei de trai este primenit de un curent slab de apă. Se hrănește cu hrană vegetală (plante acvatice, semințe, resturi vegetale etc.) și animală (răcușori, insecte și larve, viermi etc.). Carasul cutreieră și straturile mai de suprafață ale apei, însă locul lui preferat este fundul apei. Carnea carasului este dulce, fiind mult apreciată. La pescuitul carasului trebuie să se țină seama de felul lui de viață. Fiind un pește de talie mică, care se mișcă încet pe fundul apei sau printre vegetația subacvatică, undița noastră va trebui să fie fină, cu struna sensibilă și cu pluta mica. Deci, undița se va compune dintr-o vargă ușoară, de 4 – 5 m lungime, cu struna de 0,15 mm și sfoara de 0,20 mm. Dat fiind că gura carasului este mică, pentru rîme se vor folosi cîrlige numărul 8 – 10, iar pentru momeli, vegitale numărul 10 – 12. Mulineta poate să fie foarte simplă.

La pescuitul carasului se folosesc, în general, aceleași momeli ca și la pescuitul crapului, dar ceva mai mici. Dintre acestea amintim următoarele: rîme mici sau bucăți de rîme, viermișori de făină, boabe de grîu sau de porumb fiert, cocoloși de pîine sau de mămăligă etc. Pluta se potrivește în așa fel încît momeala să ajungă exact pe fundul apei, sau cu 1 – 2 cm deasupra. Mișcarea caracteristică trepidantă a plutei și apoi scufundarea ei ne indică momentul înțepării.

Scobarul

Scobarul are corpul zvelt, asemănător cu cel al cleanului. Se recunoaște ușor după botul său proeminent și trunchiat la capăt asemenea unui nas. Gura scobarului este inferioară și dreaptă. Buzele lui sînt cărnoase, cea de jos fiind ascuțită și mai tare. Cu ajutorul lor rade pojghița verde, alunecoasă, de pe bolovanii din ape, unde lasă urme. Dacă îl despicăm, se observă că pielea care căptușește burta peștelui este neagră. Trăiește numai în ape curgătoare, stînd îndeosebi în locurile cu fundul pietros, unde se ține în cîrduri. Reproducerea în apele noastre are loc între 20 si 30 aprilie, cînd se adună în cîrduri și mai numeroase, fiind atît de „blînd”, încît se poate prinde cu mîna.

Acest pește crește destul de repede și este foarte prolific. Lungimea lui obișnuită variază între 25 si 35 cm, iar greutatea medie, între 300 și 500 de grame. În zonele amintite mai sus, exemplarele mari ajung pîna la 35 – 40 cm.

Sezonul de pescuit al scobarului ține de la dezgheț și pînă la îngheț. În lunile călduroase, devine mofturos, deoarece găsește hrană din belșug. Primavara, dar îndeosebi toamna, putem prinde scobar dupa scobar dacă folosim ca nadă viermișori de carne sau de făină. Scobarul se pescuiește cu plută usoară, cu alice foarte mici. O vargă ușoară, puțin rigidă, de 4 – 5 m lungime, un cîrlig numărul 10 – 14, cu o strună de 18 – 20 corespund întocmai pescuitului acestui pește. Ca momeală mai folosim boabe de grîu fierte, mazăre, semințe de cînepă, cocoloși de pîine, bucățele de brînză veche etc.

Mușcatura scobarului este precisă. O data ce a înghițit momeala, nu o scuipă. Deci, înțeparea trebuie sa fie promptă. Buzele tari, osoase, țin bine cîrligul. Nu trebuie să grăbim obosirea scobarului, deoarece el se lasă ușor învins. Disprețuit pînă nu de mult, scobarul a devenit azi un pește căutat de pescarul amator.

Scobarul este un pește tipic pentru apele colinare. El se hrănește cu specii de alge – verzi ce cresc pe bolovanii din apă. Deși este disprețuit de unii pescari sportivi – în special de soțiile acestora, pentru că are oase multe și mici – totuși scobarul ne oferă multe clipe plăcute pe malul apelor din regiunile deluroase. Unii spun că scobarul nu este prea gustos. Nu este adevărat! Carnea scobarului este bună dacă știi cum să o prepari. Fiert în ulei – a la sardine – scobarul este un pește căutat.