Constantin CĂLIN
Cel mai blajin, în aparență, poet român s-a vroit „anarhist în domeniul esteticii”, căci, ținea el să adauge – „altfel te zbuciumi în zadar”. Așa reiese din interviul apărut în Viața literară (1929), sub semnătura lui I. Valerian. Acesta mai punea uneori vorbe de la el, de aceea afirmația stîrnește îndoieli; totuși poate fi acceptată ca verosimilă, căci, după părerea mea, Bacovia avea fibră de anarhist. De altfel, între blîndețe și anarhism nu e nici o contradicție majoră. Nu o dată tocmai firile blînde sînt dispuse la anarhism. De pildă, Ion Păun (Pincio), considerat un „blînd”, a semnat manifestul anarhist din 1893, „o iscălitură de adevărat răzvrătitor înverșunat”, cu care se mîndrea într-o scrisoare către un prieten. Bacovia însuși schițase un gest anarhic cu „Serenada muncitorului”. De asemenea, în 1918, își anunțase prietenii (iar informația a ajuns în ziarul Scena, probabil prin intermediul fratelui său, Constantin Vasiliu – Langa) că a mai scris un poem de revoltă, violent, troznitor. Chiar dacă termenul de „anarhie” e prezent doar o dată în opera sa (în proză), nu se poate trage încheierea că nu era contaminat de anarhism, atît de cel politic, cît și de cel literar. Anarhismul făcea parte din climatul epocii în care s-a format ca om și poet. E exclus ca polemicile în jurul său să-l fi lăsat indiferent. Pe piața literară și în presă existau din ce în ce mai multe cărți și, respectiv, articole despre anarhism. Stirner, Bakunin, Kropotkin deveniseră autori de referință, în vogă. Dovadă că l-a citit, o reminescență din primul e versul „De unic uitînd, și de număr”. În fine, trebuie amintit că Revista ideei (la care Bacovia a colaborat) și Biblioteca „Revistei ideei” (printre ai cărei susținători s-a aflat și Constantin Vasiliu – Langa) au fost două din canalele de difuzare a concepțiilor anarhiste.
După filozofie, politică, morală, cuvîntul „anarhism” n-a ocolit nici literatura, unde fu întrebuințat la fel de abuziv. De-a lungul deceniilor care unesc secolele XIX și XX, tot ce nu era tradiționalism, era etichetat „Socialism! Nihilism! Anarhism!”, mai apoi, „Bolșevism!” și, bineînțeles, respins. Sub impresia produsă de unele evenimente teribile (răscoale, atentate), caracterizarea de „anarhism” avea un impact negativ asupra publicului. „Anarhistul” era imaginat ca un tip extrem de periculos, imprevizibil, „apașist”, „terorist”, purtător sau aruncător de bombe. Conta prea puțin că în realitate putea fi, adesea, altfel: un gînditor inconformist, un exasperat de „minciunile convenționale”, de ipocrizia și obediența aproape generalizate ori un artist care trăiește la modul boem, dezordonat. Dintre curentele noi, cele mai multe acuzații de „anarhism” erau îndreptate către simbolism, care – ce-i drept – nu retracta formal că ar avea și o asemenea componentă. Simbolismul – susținea N. Davidescu, citîndu-l pe Remy de Gourmont – „se traduce în literatură prin cuvîntul Libertate, iar pentru cei mai violenți, prin cuvîntul Anarhie”. Surprinzător, Bacovia face parte din categoria acestora din urmă, fiind mai radical decît a putut să pară. Dezideratul cuprins în declarația lui din 1929 e, însă, fără îndoială, o formă de nostalgie, – nostalgia cuiva care nu mai are vigoarea de a fi anarhic – , și nu un angajament. „Aș vrea să fiu anarhist” înseamnă, acum, de fapt, „aș vrea să fiu cum am fost”, atît ca forță de creație, cît și ca rezistență la malițiile și jignirile adversarilor. De altminteri, la sfîrșitul deceniului al treilea, nici nu mai era posibil să treci „anarhist” cu „poeme de plumb”. Iar un Bacovia coleg cu Sașa Pană și Geo Bogza e greu de închipuit. Anticipînd o discuție care, pe larg, își va avea locul în altă parte, mă întreb: fost-au simboliștii anarhiști? Deși Louise Michel, celebra luptătoare comunardă, i-a îndemnat să devină, ei au decis, în 1886, să rămînă apolitici, însă, cu toate astea, au fost mereu priviți ca elemente anarhice. O explicație a acestui fapt ne-o dă sociologia normelor estetice. Întotdeauna și peste tot, principalii purtători ai celei mai noi norme sînt tinerii, aflați în opoziție – adesea și politic – față de vîrstnici, reprezentanți ai vechiului, care văd în acțiunea celor dintîi o manifestare provocatoare, o încercare de destabilizare. Totuși, odată cu generația a doua, lucrurile se schimbă, și cînd vorbim de „anarhie” la simboliști – sublinia S.Bernard – „trebuie să dăm cuvîntului întreg sensul său implicit”: „nu numai refuzul ordinii stabilite, ci și revendicarea individului în fața unei stări de lucruri care nu-i respectă autonomia – și, prin urmare, efortul pentru a restabili individul în drepturile sale, fie în materie socială, fie în materie literară”. Dorindu-se, într-un moment de exaltare, „anarhist” (chiar dacă numai în domeniul esteticii), Bacovia acuza, pe lîngă nostalgia după tinerețe, și o criză, un impas, o nemulțumire față de situația sa prezentă: socială și literară. Pe de o parte, un șomer, un marginal; pe de altă parte, un scriitor aflat prea puțin în atenția criticii. În trei ani, adică de la Scîntei galbene și Bucăți de noapte apăruseră despre ei doar nouă articole și recenzii. Din acest punct de vedere, 1929 va fi un an mai fast: volumului Poezii i se consacră șase articole. În consecință, acel „Aș vrea să fiu anarhist” ar putea să mai însemne: „Sînt sătul de prețuire platonică și de amînări, aș vrea să atrag atenția și să mi se dea ceea ce merit”. Ca orice declarație făcută cu pasiune, și aceasta evidențiază tipul specific de reacție psihică: după reprimări îndelungi, ale nemulțumirilor, în sufletul lui Bacovia se acumula o energie care, inevitabil, deborda de anarhism și ducea fie la delir, fie la poezie. „Anarhismul” său începe de la refuzul încadrării într-un anumit stil. „Talentul – afirma el în același interviu – n-are nevoie de definiții. Creează cum îl taie capul, călăuzit numai de inducția poetică”. A pune intuiția înaintea regulilor, a-ți arăta indiferența față de teorie e, în ordinea literară, un act de anarhism, care devine și mai pregnant prin conținutul și forma poemelor.
Lasă un răspuns