• documente care susțin originile și continuitatea locuirii românești în satul Pustiana și falsitatea unor teorii privind populația ceangăiască
Clase cu limba de predare maghiară, presiuni asupra clericilor de a oficia slujbele în aceeași limbă, deși credincioșii nu doresc acest lucru, exodul copiilor de vîrstă școlară spre localități din județul Harghita, unde li se oferă toate condițiile de studiu – iată doar cîteva dintre problemele cu care se confruntă, de ani buni, locuitorii din Pustiana, acest străvechi sat românesc ale cărui origini sînt contestate ori trecute cu vederea de partizanii maghiarizării, care își susțin pretențiile sprijinindu-se pe faptul că o parte dintre săteni sînt de etnie ceangăiască. Pentru clarificarea acestei situații, am apelat la unul dintre cercetătorii cu reputație în materie. Răspundem, astfel, și numeroaselor solicitări pe această temă, primite în ultima vreme la redacție:
Satul Pustiana este o așezare situată pe terasa superioară din stînga rîului Tazlăul Mare, care s-a dezvoltat în timp împreună cu localitatea Câmpeni, din care s-a desprins la un moment dat din cauza creșterii mai rapide a numărului oamenilor care locuiau aici. Prin căsătorii și alte legături de sînge cu locuitorii vechilor sate răzeșești, menționate în documente la date diferite – Călugăra, Ungureni (1409), Dolești, Leontinești, Ardeoani (1412), Prohozești (1419), Porceștii și Neaghineștii pe Turlui (1438), Beleghet, Agăș, Moinești, Totești (1439), Lucăcești (1440), Băsăști, Bodești, lîngă Scorțeni (1443). Ștefan cel Mare a întărit lui Bâlco satele Balcanii și Domireștii, ambele situate pe „Tazlăul cel Mare”.
Așezarea de la izvoarele Tazlăului Mare exista în anul 1424, atunci cînd domnitorul Alexandru cel Bun a dat lui Toader și Lia pămîntul hotărnicit de panul Giurgiu Globnic, după care s-au pus bazele mănăstirii Tazlăului. Toate localitățile și-au continuat existența ca așezări românești și ortodoxe. Unele dintre localitățile menționate și-au pierdut calitatea de sate răzeșești prin donații domnești către boieri și mănăstiri. Condica Visteriei Moldovei, întocmită în anul 1810, a arătat satul Câmpenii, format din 116 locuințe aparținînd mănăstirii Tazlău. De același așezămînt depindeau Balcanii – 91 de familii, ca și mănăstirea Tazlău – 95 de gospodării. Satul Pustiana, format din 65 de case, a fost arătat ca dependent de moșia mănăstirii Agapia.
Sînt evidente formarea, dezvoltarea și continuitatea satelor românești cu locuitori de credință ortodoxă provenind din epoca civilizației și a culturii daco-romane și a celei premergătoare acesteia. Organizarea parohiei catolice cu centrul administrativ la Pustiana, desprinderea așezărilor componente de la parohia catolică Grozăști, localitate situată pe valea Oituzului, demonstrează tocmai existența anterioară a acestor vetre românești ai căror credincioși erau adepții catolicismului. Activitatea administratorului parohiei catolice Pustiana a fost înscrisă în documentele create de instituția respectivă la data de 2 august 1808, fapt ce convinge că acesta este momentul organizării parohiei. În această zi, administratorul parohiei respective l-a înmormîntat pe Anton Ollaro, decedat la 30 de ani în casa mamei sale, Ollaro Dora. Corpul decedatului a fost îngropat la cimitirul din Frumoasa, fapt ce convinge că în așezarea de reședință nu funcționa o biserică și nici un cimitir. Primul administrator de aici, Anton Finta, un om venit din Transilvania, a botezat, la 20 august același an, pe Magda, fiica lui Iosif și a Barbarei Lascu. Nași au fost Iosif și Caterina Onodi, cu toții locuitori ai satului Pustiana. La 14 decembrie 1808, Brocani l-a cununat pe Anton, fiul lui Ștefan Onodi, căsătorit cu Eva, fiica lui Petru Fodor, ambii din același sat, Pustiana, iar martori le-au fost Petruș Borcoș și Ignatius, cantorul localității. Primul botez a fost efectuat de Finta, iar următoarele 13, între 21 august și 28 decembrie, de către Broconi. Cei 14 copii botezați în primul an al funcționării parohiei, au fost: 10 din Pustiana, 3 din Poduri și unul din Frumoasa. Cele 12 persoane decedate și înmormîntate în primul an al funcționării parohiei catolice Pustiana au fost șase din satul Pustiana, cinci din Poduri și una din Moinești. Înmormîntații anului au fost cinci la Pustiana, tot atîția la Poduri și cîte unul la Moinești și la Frumoasa. Doi dintre aceștia, Ioseph Ollaro, din Tazlăul Sărat, și Ștefan, cu casa în Apa Iugani, au decedat la 60 de ani, Iosif Bolok, din Pustiana, la 56 de ani, Iosiph Doboș, Anton Ollaro, ambii din Pustiana, la 30 de ani.
Scrierea toponimelor și a onomasticii a respectat forma românească. Vîrsta oamenilor arată continuitatea viețuirii în această așezare. Organizarea familiilor, existența gospodăriilor, a puterii economice demonstrează aceeași idee de continuitate. Proveniența din așezări diferite, a catolicilor, convinge asupra faptului că aceștia erau răspîndiți în mai multe sate, situate pe cele două cursuri ale Tazlăului, unificate aproape de Tescani.
Cu toată claritatea și precizia informațiilor documentare, s-au găsit istorici ai așezării care au scris că „…satul s-a format din emigranți transilvăneni nesupuși la înrolare în regimentele grănicerești din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și s-au așezat aici, alături de satul mai vechi, „Câmpenii”, ceea ce reprezintă un neadevăr flagrant, supărător, dar și o mare doză de ignoranță. (Va urma). (Prof. dr. Dumitru ZAHARIA)
Lasă un răspuns