Constantin CĂLIN
Ca „biograf ” al poetului, am fost întrebat, cu diverse ocazii, ce bea Bacovia. Vin, bere, țuică, am răspuns, ordinea fiindu-mi sugerată de frecvența acestor trei cuvinte în opera sa. Țuica, la „aperitive /… / și măsline”, iar berea – în vreo „zi melancolică”, după un drum „sub soare”. În schimb, vinul, o „necesitate”, – des, de mai multe feluri și în mai multe locuri, lucru atestat în proza sa. Toamna, „un vin nou”, băut în grădina unui restaurant de la marginea orașului. Apoi, „preferatul vin țărănesc, ce-i producea însemnări pentru caietele sale”, procurat ori chiar băut la sursă. Acasă – vin de la pivnițele Știrbei”. În crize, bea, nu de puține ori, „vinuri stricate”, de „numai cîțiva bani”. Calitatea vinurilor poate fi dedusă și din felul în care (îi) sînt servite. Cele mai bune sînt cele îmbuteliate: „Masa și vinurile alese urmară cu o varietate deosebită. O cameră pe care o zării întredeschisă licărea de butelii”. „Butelie” (d.fr.bouteille), care, azi, te duce cu gîndul, mai întîi, la butelia de aragaz, era termenul consacrat, și nu „sticlă”, deși acesta e mai vechi în limbă. Vinul superior, șampania se păstrau în „butelii”; coniacul, alcoolurile tari – în „sticle”. Persoanele avizate făceau întotdeauna această distincție. Într-un roman de epocă, două doamne, își fac, reciproc, daruri: una trimite „trei sticle de coniac franțuzesc”, iar alta „o lădiță de biscuiți englezești și două butelii de Tokai”. Bacovia, care oscilează mereu între nobil și democrat, folosește de vreo patru ori pe „butelie” și de două ori pe „sticlă”; o dată din necesități stilistice: „Erau urme de butelii (în pivniță – n.m.) ce au fost părăsite de mult în acest loc, și scîndura cu care scobeam un trecut a scrîșnit de ultima sticlă uitată ce dormea acolo de mult, ruginită și cu gîtul plin de ceară”. Din textele sale rezultă și ce ustensile bahice a mînuit: „oală”, „garafă cu pahar”, „cană”. Niciodată, însă, „clondir”, „litră”, „șip”, ceea ce arată un anumit respect de sine. Mai greu de răspuns e la întrebarea: cum și cît bea? Repede sau cu șart? Mult sau puțin? Bacovia pare a avea simțul gustativ atrofiat. Ideea de plăcere e foarte vagă la el. Nu spune nicăieri dacă vinul pe care îl bea e alb sau roșu, dulce sau acru, catifelat sau aspru, simplu sau îndoit cu apă etc. Din cîte se înțelege, bea de cele mai multe ori, fără să mănînce. Apropo de asta, aș observa că, prin comparație cu a majorității contemporanilor săi, proza lui e cea mai săracă în referințe alimentare. Autorul Bucăților de noapte dă impresia de ins situat deasupra nevoilor și preocupărilor de acest gen. Cînd vorbește despre mîncare spune: „masa”, „un prînz”, „comestibile”. Într-un singur loc menționează că, fiind în grup, înainte de vin, a consumat ceva „mezelic”, adică „salam, cașcaval, chiar și alune”. Însă, cel mai adesea, el e un băutor solitar, frugal, modest, care se simte în largul său acolo unde e incognito. Pretențios se comportă doar de nevoie, ca în „Amăgire”: „Beam vinul cu fondanta pe care o luasem, și aprinsei o țigară fină”, combinație refuzată de adevărații bețivi, dar practicată în saloane înainte de primul război mondial și în perioada interbelică. Dacă, în numele curiozității, pare firesc să întrebi „ce, cum și cît bea Bacovia?”, și mai îndreptățit e să te interesezi „de ce bea?” Neîndoielnic, e o întrebare pe care și-a pus-o și el, nu o dată, dovadă că a încercat să răspundă, în mai multe rînduri. Bea ca să-și „întrețină inspirația”, vinul devenindu-i „tovarășul necesar în timpul scrisului”. Bea și, ca mulți dintre „bieții oameni, „pentru uitarea necazurilor”: „Cei bătrîni, cei nefericiți pot fi îndopați cu vin…” Bea, iarăși, deoarece vinul e un „remediu sigur” pentru plictiseală. Bea, nu în ultimul rînd, din exasperare: „mă duc să-mi cumpăr o butelie… poate înnebunesc, poate încep să cînt…” Cu totul rar bea din entuziasm, și atunci numai „întrucît este de rigoare” să cinstească un act cu semnificație de „adevărat eveniment”. Nu bea niciodată de fericire. În opera sa sînt numite și efectele pe care le are vinul asupra lui. Cînd de față sînt convivi – o oarecare vervă, cum declară cineva care a făcut interviu cu el ori și-l amintesc unii din familie. Cînd e singur, vinul îl deprimă, îi dă „visări” că e „și mai singur”, sau îl amorțește. Cînd stă izolat în mulțime, îi sporește acuitatea observațiilor și-i adaugă o dioptrie de moralist. Cu o sinceritate ce șochează, Bacovia scrie, direct, și despre efectele devastatoare ale băuturii: „Vinurile ce-am băut mă predispun spre crimă…” La autoanaliză, răul ieșea la iveală, neliniștindu-l pentru lungă vreme.
Lasă un răspuns