ÎNTRE OAMENI Cît plătești și ce „servești”? (1)

Dan POPA

Părintele Macarie coborî pas cu pas cărarea care venea de la mitoc, trecu pe lîngă biserica mănăstirii din vale și după ce luă, nepăsător la blestemățiile care ieșeau din gurile mirenilor, cursa spre reședința de județ, plină de zarzavagii și muncitori, într-o frumoasă zi de vară coborî în capătul Bulevardului Republicii. Își făcu gospodărește, cu mîna dreaptă, semnul crucii și, cu pas grăbit, dar fără a-l mînia pe Dumnezeu cu cugetul sau fapta, porni spre centrul orașului, pe sub castani. Înainte de a ajunge la teatru, a cărui clădire se zărea în cotitura bulevardului, părintele Macarie trecu prin fața oficiului Romtelecom.

Clădirea, cu ferestre noi, întunecate de parc-ar fi fost smolite în cazanele iadului, avea în față cîteva straturi de flori, frumos colorate, așa că părintele Macarie, după ce mulțumi Ziditorului pentru toate minunile pe care le văzuse în lungul drum ce-l adusese „la județ”, își mai făcu o dată semnul crucii și pătrunse înlăuntrul oficiului. Mai fusese el aici cu multă vreme în urmă. E-hei, erau ani de atunci, iar schimbările erau evidente. Ghișele aveau deasupra un tavan mai coborît, dar altfel frumos și necoșcovit, fără urme de umezeală, așa cum se întîmpla uneori cu chilia sfinției sale atunci cînd vîntul îi împingea ploaia din asfințit printr-o crăpătură a șindrilei de pe acoperiș. Telefoanele albastre, mari, dispăruseră. În locul lor, pe perete erau niște telefoane mici, galbene și cochete. Tot cu butoane rotunde și cu o despicătură destinată să înfingi acolo așa-numita cartelă telefonică, o invenție de-acelea noi.

Părintele Macarie avea la el o cartelă telefonică. O cumpărase ultima oară cînd fusese printre mireni, cu trei ani în urmă, din centrul de comună. O scoase din sutană și-o mai privi încă o dată. Pe fața multicoloră, din plastic, două figuri galbene rînjeau cu gurile pînă la urechi. Nu arătau a oameni, ci, mai curînd, a bușteni de brad cu ochelari, pe care cineva pictase nasuri, ochi și guri. Nu erau nici draci, neavînd coarne, gîndi părintele. Între ele, pe deasupra unui fond de linii năpraznic colorate era scris cu litere de foc: talk. Cuvînt pe care părintele Macarie nu-l putea înțelege, cu toate că vorbea bine românește, fiind dintr-un sat de lîngă schit.

Bucuros că poate să-și ducă la bun sfîrșit ascultarea ce-i fusese dată de părintele stareț, părintele Macarie, după o clipă de nehotărîre, înfipse cartela în aparatul telefonic. Trebuia să-i vină tonul, dar spre mirarea lui nu se întîmplă așa. În schimb, sus, în ferestruica galben-verzuie a cutiei portocalii se văzu un rînd vinețiu. Scoțîndu-și ochelarii și punîndu-i bine pe nas, părintele Macarie purcese a citi slova vineție, care-i revelă cumplitul și neașteptatul adevăr: cartelă invalidă. Mormăi printre dinți o vorbă numai pe jumătate creștinească la adresa telefoanelor. Creștina de la ghișeu, pe care părintele a întrebat-o, cu duhul blîndeții, i-a explicat că, după un timp, bucățica aceea de plastic nu mai merge, că, pasă-mi-te, „se șterge din calculator”. Sintagmă pe care părintele Macarie, de altfel om citit în ale cărților sfinte, n-o putu pricepe defel. Rămase cu un gust amar și cu dorul celor 50.000 de lei pe care a trebuit să-i cheltuiască pe o nouă cartelă telefonică. Una de culoare cafenie, pe care scria cu frumoase litere gotice: „Mănăstirile din nordul Moldovei” și care purta imaginea unei mulțimi de sfinți. Cu ea, telefonul a funcționat. Vădindu-se, însă, că nimeni n-avea să-i mai dea ceilalți bani înapoi pe vechea cartelă, care costase tot 50.000 de lei și amintindu-și zisa că banul e ochiul necuratului, părintele Macarie oftă și se apucă să formeze numărul.

N-ar fi povestea părintelui de la mitoc – pe care l-am numit Macarie – cel care nu și-a putut folosi cartela telefonică, poveste căreia i-am fost martor direct cu ani în urmă, dacă zilele trecute n-aș fi fost rugat de o pensionară să întreb la Romtelecom ce se întîmplă cu cartelele ei telefonice, care nu mai funcționează. I-am explicat că, probabil, erau expirate și a trebuit să urc iar scara pentru a-i aduce o lupă cu care se putea citi clar: data exp. 06/2002, data exp. 09/2002 și data exp 12/2002. Pensionara fusese, recent, în alt orășel, dar nici una dintre cartelele telefonice pe care le avea la ea, în faptul serii, cînd a coborît din tren, nu era utilizabilă. M-a rugat frumos să mă duc să aflu măcar cîți bani a pierdut. Ceea ce am și făcut prima dată cînd am trecut pe la Romtelecom, unde o salariată amabilă, dar cu răspunderi limitate, a citit cu un aparat special sumele de pe cartele. Două cartele au dat un mesaj de eroare și un cod de defect, deci a fost imposibil să aflu cîți bani avuseseră, iar a treia mai avea pe ea 44.500 de lei, din totalul de 50.000. Adică 89 la sută din valoare. La întrebarea dacă se poate deconta cumva această sumă – care i-ar fi asigurat bunicii pîinea pe o săptămînă întreagă, salariata a dat din umăr și m-a invitat, după clasica metodă a aruncării pisicii moarte în ograda vecinului, să vin să vorbesc dis-de-dimineață (discuția avea loc seara) cu colegul de la biroul vecin, birou pe care mi l-a arătat cu promptitudine. Îl rog, deci, pe colegul domniei sale, în virtutea dreptului la replică pe care, ca orice persoană, îl are, să trimită Ziarului de Bacău descrierea felului în care se pot deconta cartelele expirate și neconsumate sau consumate parțial, precum și cele care mai au sume mici pe ele, sub pragul unui impuls consumabil. Îi mulțumim anticipat, atît eu, cît și toți ceilalți cititori. (Va urma)