FĂRĂ PREJUDECĂȚI Teatrul răului moral

Mihai BUZNEA

Prin însăși natura sa, omul este sclavul instinctelor primare, pe care le-a dobîndit prin naștere. Această moștenire genetică explică, dar nu scuză, faptele pe care le săvîrșește sub impulsul unor stări emotive sau tensionate de moment și care pot provoca, altora, mult, foarte mult rău. Uneori ireparabil. „Lumea – spunea cîndva Voltaire, este teatrul răului moral și al răului fizic: destul îl simțim pe pielea nostră”.

Îmi amintesc de această cugetare aproape zilnic, aproape a devenit obsesie din cauza întîmplărilor triste, nefericite, cărora le sînt martor. Eu, dar și dumneavostră. Cu o osîrdie demnă de o cauză mai bună, presa și televiziunea ne fac părtași la tot ceea ce se întîmplă mai rău, mai degradant și mai revoltător în jurul nostru. O realitate bolnavă, maladivă, în care sîntem obligați să trăim confruntîndu-ne permanent cu cinismul și indiferența. Este – pentru a-l parafraza pe marele gînditor iluminist francez citat mai sus – o scenă pe care se joacă, fără întrerupere, spectacole ale absurdului, vecine ori identice cu delincvența. Cu voia dumneavoastră, vă servesc cîteva mostre: o tînără mamă dintr-o comună ieșeană își aruncă la cîini pruncul nou – născut, căruia nu-i tăiase nici ombilicul. Aceștia îl devorează cît ai clipi, sub ochii neputincioși ai unor săteni atrași de mîrîitul feroce al fiarelor dezlănțuite de festinul macabru, dar sosiți prea tîrziu pentru a preveni tragedia. Tot ce rămîne din biata făptură nevinovată este o bucată de antebraț, dovadă a tragediei incredibile consumate. Un alt prunc, de această dată din județul Argeș, este aruncat, ambalat într-o pungă de plastic, într-un closet al unei școli rurale. De către mama criminală. Bebelușul se născuse, însă, cu noroc, și acesta purta numele unui elev cu inimă mare și curajos, care nu a pregetat să coboare în hasnaua urît mirositoare pentru a-l scoate la lumină și la viața ce i se refuzaseră. În plin centru al unui oraș – Constanța -, dar și în plină zi, un șofer grăbit și furios atacă cu bîta de basseball două tinere care traversau strada, pe trecerea de pietoni, cu un pas mai lent. Motivul era unul întemeiat: una dintre fete fusese externată din spital de numai două zile, după o operație complicată. Deși îl roagă să nu o lovească peste cap, agresorul tocmai acolo își concentrează loviturile, trimițîndu-și victima din nou în spital.

Ce s-ar mai putea spune despre un asemenea comportament animalic? Poate doar că sîntem protagoniștii unui teatru al absurdului jucat în mondo cane.

Vine sfîrșitul lumii, maică!, exclamă o bătrînă intervievată de un tînăr reporter TV. Unde s-a mai văzut așa ceva! Ne bate Dumnezeu, nu alta, pentru păcatele noastre! Într-adevăr, ne bate! Dar nu numai Dumnezeu. Ne bat și politicienii, și guvernanții, și cei care au pus mîna pe osul puterii la nivel local. Nu numai cu bîta. Umilința și discriminarea sînt armele lor preferate. Un băcăuan, vechi cunoscut de-al meu, cult și mare iubitor de arte, mă oprește luni dimineață pe stradă și-mi spune: știi ce-am pățit aseară? Mi-am dorit să vizionez spectacolul Teatrului Național „I.L.Caragiale”, în care evoluau Radu Beligan, Gheorghe Dinică, Ileana Stana Ionescu și alți cîțiva corifei ai scenei românești. Șansă rară, cred că-ți dai seama. Spectacol „liber și gratuit” promovat de Zilele Bacăului. Stupoare! La intrarea în sală, o „doamnă” din „elita” locală mi-a pus mîinile în piept, ferm și explicit: au acces doar liderii și membrii PSD; ceilalți – aveți scenele de pe stradă. N-am mai putut spune nimic. Dacă insistam, riscam să fiu tratat drept recalcitrant și pus la respect de grupul de comando al jandarmilor. Să fie, oare, ăsta, tipul de democrație pe care ne-o girează Puterea? Adică, unii sînt mai egali decît ceilalți. Te asigur că un asemenea afront n-am avut de suportat nici pe vremea comuniștilor!

Mă-ntreb, după astfel de experiențe degradante: cum de ne domină instinctele primare? Unde ne sînt cultura, autocontrolul, stăpînirea de sine, respectul, omenia, corectitudinea? Sau ne aflăm într-o junglă, unde puterea primitivă este atot – stăpînitoare?! Pentru un posibil răspuns voi cita din Eminescu: „Om rău nu există. Că într-o societate în disoluțiune fiecare individ neprivilegiat caută numai interesul lui propriu, și prin această desconsiderațiune a interesului comun, fiece cît de bun, la urmă el devine de sine rău pentru că e-n colisiune de interese. Ș-apoi fiecare om e rău cînd interesu(?) aproapelui nu-i destul de bine păzit. Răul e-n societate, nu în indivizi”.