Surprinsa de locul 3 pe care l-a ocupat in 2009 in cadrul Top 10 SCM Bacau, fosta mare atleta Mihaela Melinte crede ca acesta a reprezentat un final de cariera fericit. Desigur, tânara antrenoare a fost dintotdeauna o optimista incurabila, iar acum, când merge in cârje din cauza unei operatii cauzate de o accidentare la un antrenament, anticiparile sale sunt din nou spre roz-bombon.
Locul 3, un bonus binevenit
– Ai fost surprinsa de acest loc 3 in ierarhia SCM Bacau?
– Sincer, n-am avut un an extraordinar. O accidentare mai veche m-a impiedicat sa am performante prea grozave, in ultimul meu an ca sportiva. Eram obisnuita cu rezultate mult mai mari pentru care sa fiu printre primii sportivi in club, dar daca s-a putut si-asa, nu pot decât sa fiu bucuroasa. Este o incheiere frumoasa a carierei mele sportive.
– Apropo de accidentare. Este cea care te face sa folosesti cârjele?
– Da, si este motivul pentru care am hotarât sa ma retrag. Doar asa am gasit timp pentru o operatie pe care medicii mi-au recomandat-o de mult timp. Am avut surpriza neplacuta ca la controlul dinaintea interventiei chirugicale sa mi se gaseasca o gaura in os, ceea ce explica durerile mari pe care le aveam la atrenamente. Dar dupa o perioada de recuperare voi fi din nou sanatoasa si nu voi mai avea nevoie de cârje.
O grupa „super”
– Cum ti se pare meseria de antrenor?
– Frumoasa, pentru ca o fac cu placere si sunt topita dupa copii. Am avut ceva emotii in primele zile, dar daca am aplicat reteta dupa care eu insami am fost selectionata la scoala, pâna la urma lucrurile au mers spre bine.
– Cum e grupa pe care o pregatesti?
– Am o grupa „super” si destul de numeroasa. M-au suprins la primul lor concurs, cel organizat de DSJ in urma cu doua saptamâni. Am avut un loc 2 si un loc 3, incredibil, la saritura in lungime. Este adevarat, fac o pregatire atletica generala, dar va dati seama ca pun totusi accent pe aruncari. Vom vedea ce vom face in aceste probe când vine caldura.
Schimbare de atitudine
– Iti mai amintesti ca atunci când erai sportiva in mare voga, excludeai posibilitatea sa ajungi antrenoare?
– Desigur, sunt doar zece ani de-atunci. Nu imi placea cum se consumau antrenorii si imi repugna ideea de a fi atât de dura, pentru ca acesta era tiparul omniprezent in atletism.
– Si, totusi, cum ai devenit antrenoare?
– Pentru ca dupa acel nefericit episod din 2000, de la Sydney, am reflectat mult. Am ajuns la concluzia ca s-a gresit cu mine si ca un antrenor poate fi si altfel. Mentin disciplina, pentru ca altfel nu se poate invata si progresa, dar elevii mei au o mult mai mare libertate decât aveam eu. Cu siguranta, nu voi lucra decât cu cei care doresc cu adevarat sa faca atletism. Acest sport este frumos si poate avea practicanti convinsi, cu mari performante, fara sa fie nevoie de bici. Depinde asta si de antrenor, adica de mine.
– Ai resentimente fata de anturajul pe care l-ai avut?
– Nu. Atletismul m-a facut sa fiu cea din ziua de azi si mi-a dat un nume, un sens in viata. De aceea voi prelua stafeta ca antrenoare, imi voi face meseria cu credinta si o voi lasa altora, când va veni timpul.
Visul de 80 de metri
– Pot avea copiii din grupa ta aceleasi performante ca tine?
– Daca nu doream asta si credeam in asta, nu avea rost sa fiu antrenoare acum. Elevii mei trebuie sa ma depaseasca, iar eu, daca am fost prima ca sportiva, vreau sa fiu prima si ca antrenoare. Daca n-am aruncat eu peste 80 m, ei o vor face.
– Ai si un sportiv mai mare. Care este atitudinea fata de el?
– Da, este un sportiv transferat de la Botosani. Am pretentii, cer mult, dar in esenta nu-l presez deosebit fata de ceilalti. Am credinta ca va fi medaliat inca de anul acesta, iar anii viitori – normal -, sa ajunga sus de tot.
– Cu ce gânduri intâmpini sarbatorile?
– In primul rând, cu urarea de sanatoate pentru toata lumea. In al doilea rând, cu sperante mari de viitor, cu increderea ca va fi mai bine. Le multumesc celor care au tinut si tin la mine, le doresc fericire si spun tuturor „La Multi Ani!”, din inima.
Peter KELMANN
Lasă un răspuns