AGORA Noul pluralism

Noua Constituție prevede ca unul dintre principiile sale de bază – menit să garanteze, să aprofundeze și să pună în aplicare o democrație reală, palpabilă și durabilă – să fie cel al pluralismului politic. Un pluralism care poate deveni și social, într-un mod nou și lipsit de precedente, așa cum deja se pare că a început să se manifeste timid, pe alocuri (universitățile particulare, serviciul medical de urgență SMURD, alte societăți).

Pornind de la un excelent studiu al noilor pluralisme întreprins de Peter Drucker, inițiatorul managementului modern, vom analiza în rîndurile de față cristalizarea pluralismului social, care schimbă dorințele adresate conducerii politice. Druker consideră că dispersarea puterii centrale ia în prezent două forme fundamentale. În sfera socială, fenomenul depinde de dezvoltarea instituțiilor independente și apolitice, precum spitalul și universitatea, aceasta fiind, după părerea sa, o evoluție binefăcătoare. Pe tărîm politic, însă, pluralismul generează prea des, așa cum de altfel se întîmplă și în România -, grupări devotate unor cauze unice și care exercită presiuni considerabile asupra autorilor politicii de stat. La nivelul societății, noul pluralism este un pluralism al organizațiilor cu un singur țel, fiecare concentrîndu-și eforturile în cadrul unei anumite sarcini sociale: crearea de bunuri materiale, sau educația școlară, sau îngrijirea sănătății, sau inculcarea valorilor și obiceiurilor în generația tînără, acest nou pluralism al societății fiind total apolitic. Aceste noi instituții nu se bazează pe putere. Ele se bazează pe funcție. Totuși, deși nu sînt politice, fiind chiar apolitice, ele trebuie să poată exercita un grad considerabil de putere asupra oamenilor – puterea de a angaja, a plasa, a muta și a concedia, puterea de a distribui sarcini concrete, puterea de a stabili norme de randament și de a impune disciplina, puterea de a stabili și impune orele de lucru. Într-o măsură din ce în ce mai mare, aceste instituții, care mijesc și în România, pot oferi individului mijloace de cîștigare a existenței, carieră și posibilitatea de a contribui, de a realiza, de a fi un om productiv.

Acest nou pluralism, așa cum arăta și Druker, este aproape opusul a ceea ce și-ar fi putut imagina vreun om de acum 100 de ani, că avea să se petreacă. Vreme de 500 de ani, din secolul XIV pînă în secolul XIX, obiectivul central al acțiunii și gîndirii politice era abolirea instituțiilor autonome din cadrul societății și concentrarea puterii în mîinile unui sistem central de guvernare. Indiferent de cît de mari erau deosebirile dintre ei, monarhii și guvernele au urmărit, fără excepție, acest obiectiv, iar același lucru poate fi spus despre experții în filosofie politică. Acesta era înțelesul „suveranității” – un termen care datează din secolul XIV.

În unele privințe, noul pluralism este mult mai flexibil și mult mai puțin separator decît vechiul pluralism. Fiecare instituție nouă vorbește o limbă proprie, posedă un volum propriu de cunoștințe de specialitate, o ierarhie proprie de carieră și, mai presus de orice, valori proprii. Iar poziția individului este la fel de nouă. Astfel, societatea este alcătuită din „angajați cu știință”, care nu sînt nici exploatați, nici exploatatori, care, luați individual, nu sînt capitaliști, dar luați împreună sînt proprietari ai mijloacelor de producție prin intermediul fondurilor lor de pensii, fondurilor lor mutuale destinate cumpărării de acțiuni emise de firmele lor și prin economiile făcute de ei, care sînt subalterni și, totodată, deseori șefi. Acești oameni sînt atît independenți, cît și dependenți, ei dovedind multă mobilitate. În societățile pluraliste din trecut indivizii nu aveau o prea mare relevanță. Instituțiile nu depindeau de ei. Ca țărani sau muncitori, indivizii nu dispuneau de putere de negociere; dacă e să-l cităm pe Karl Marx, ei erau „armata industrială de rezervă” și carnea de tun a industriei. „Angajații cu știință”, pe de altă parte, dispun de puterea de negociere ce rezultă din egalitate socială și jucarea unui rol esențial în sens economic. Locul de muncă al individului va deveni un drept de proprietate. Societatea americană a ajuns deja destul de departe pe acest drum. Forurile judecătorești americane decid astăzi cu regularitate că angajații, și mai ales managerii, tehnologii și alți oameni cu profesii intelectuale, au un drept legat de locurile lor de muncă, chiar dacă nu există nici un contract explicit în acest sens. Acest drept poate fi redus sau retras numai prin concediere bazată pe anumite motive și prin „procedura cuvenită”. Aceasta nu este o poziție radicală, ci una conservatoare. Tot ceea ce permite cîștigarea existenței și ocuparea unei poziții în societate este considerat drept „proprietate” de peste 2000 de ani, cînd a fost definit pentru întîia oară acest termen. În această societate pluralistă și în raport cu instituțiile sale pluraliste, statul poartă răspundere, dar nu are prea multă autoritate.

Așadar, ce poate sau ar trebui să facă statul în acest domeniu? Poate că cea mai importantă sarcină viitoare a statului într-o societate pluralistă va fi să stabilească norme. Atît pluralismul societății, cît și noul pluralism al vieții politice, ridică mari probleme atît pentru procesul politic, cît și pentru conducerea politică. Primul, deoarece este apolitic, celălalt, deoarece este politic într-o asemenea măsură, încît exclude orice altceva. S-ar putea, totuși, să existe moduri de ameliorarea a maladiei pluralismului grupărilor cu interese unice, dar încă nimeni nu știe care este antidotul. (Romulus Dan BUSNEA)