Constantin CĂLIN
Un stoic, „personajul” Bacovia se remarcă prin răbdarea imensă cu care își duce crucea, o „cruce de plumb”, cum a numit-o dr. Arcadie Percek, făcută din boală și interminabile tribulații. Acest fapt e cu atît mai uimitor cu cît el suportă evenimentele fără convingerea că s-ar afla pe drumul redempțiunii. Altfel spus, e un martir fără abnegație, nesigur de răsplata mîntuirii. Ideea dispariției îl presează atît de tare, încît îi paralizează instinctul de conservare. Ba încă, adesea, i se pare că a trecut dincolo de termenii tuturor scadențelor: „Și tare-i tîrziu, / Și n-am mai murit…” Situația sa e dintre cele mai paradoxale: un ins liber și, în același timp, un condamnat fără perspective de evadare. Conștient de aceasta, rabdă fără să se smerească, parcă într-un fel de inerție: uneori, liniștit, blazat; alteori, agitat, disperat. În locul luptei preferă retragerea („Mai bine singuratec și uitat”), dusă în cîteva rînduri pînă la solipsism și anonimat. Rarisime, protestele sale nu sînt nici împotriva lui Dumnezeu, nici ai stăpînilor seculari ai lumii, ci – gest asemănător cu al multor oameni simpli – a (ano)timpului și a locului în care, spre uimirea sa, supraviețuiește: „Blestemată mai fie și toamna, / Și frunza ce pică pe noi / – Blestemat să mai fie și tîrgul / Ursuz, și cu veșnice ploi…” Însă ce fel de blestem e acesta? Unul ușor, moale, inofensiv, inspirat mai curînd de necaz decît de ură. Nici o vorbă aprigă, încrîncenată, teribilă. Nici un semn de exclamare. Un „blestemat”, Bacovia se teme parcă să blesteme. Ca să blestemi trebuie să crezi cu tărie într-o instanță divină. Or, el e un sceptic, iar scepticii nu proferează blesteme. Spunînd „Blestemată mai fie și toamna” și „Blestemat să mai fie și tîrgul”, – deja a zis prea mult. Expresie a unui năduf sau a unei repulsii, blestemul său e o afurisenie doar în sensul inițial al acestui termen, acela de „a separa, a despărți”, nu însă și în acela de „a distruge, a nimici”.
Deși în poezia lui Bacovia există și cîteva momente luminoase, impresia dominantă e că „personajul” ei suferă încontinuu. Propria-i durere nu motivează asta întrutotul. Ce anume îi mai întreține suferința? Vederea durerii altora, afinitatea, reală, cu cei nefericiți, bolnavi, nebuni, singuri, săraci, flămînzi, ignorați. Cînd îi întîlnește, are o irepresibilă strîngere de inimă, un șoc, căci ei îi evocă unele dintre ipostazele în care a fost ori s-ar putea să ajungă. Teama sa cea mare e teama de mai rău, de degradare și ridicol. N-a coborît în infern, cum (frumos, printr-o metaforă, dar exagerat) a spus un critic, l-a întrevăzut doar; a coborît însă din „ideal” în „real”, cunoscînd aspectele lui penibile, și se teme să nu alunece mai jos. El e asemenea celui care s-a aplecat odată asupra prăpastiei, din proprie inițiativă sau împins de alții, și nu mai vrea nicidecum să revină pe marginea ei. În cazul său, prăpastia înseamnă nebunia, care e posibil să se întîmple oricînd și oricui într-o „lume așa goală de vise”: „Da, cum să nu mori și nebun?” Așadar, nu moartea ca atare îl sperie (cu ideea ei s-a acomodat de timpuriu), ci umilința de a sfîrși cu mintea devastată de repetate nemulțumiri. Ce poate face ca să îndepărteze aceste perspective (aceea a morții și aceea de a înebuni)? Nimic altceva decît să-i amintească societății (gest nu lipsit de curaj) că e responsabilă pentru victimele produse de indiferența ei. Însă felul său de a o avertiza diferă de la o epocă la alta: imperativ în „Aiunea”, scrisă în tinerețe, cînd tema conflictului între artist și societate avea încă o încărcătură teoretică („Cetate, – azilul ftiziei – / Nămeți de la pol te cuprind…/ Cetate, azi moare poetul / În brațele tale tușind…”) și mîhnit, dezgustat, printr-o batere a obrazului, în „Cu voi…”, ale cărei concluzii se bazează pe experiențele personale („O, genii întristate care mor / În cerc barbar și fără sentiment, -/ Prin asta ești celebră-n Orient, / O, țară tristă, plină de humor…”). Trebuie adăugat însă, că, în ciuda abandonului său („Mai bine singuratec și uitat” etc), moralizînd, ca în poema din care am citat mai sus, Bacovia încă mai încearcă să se salveze. Căci cine moralizează cunoaște și fața bună a lucrurilor și vrea îndreptarea lor.
Apăsat de tristețe, „personajul” poeziei lui Bacovia caută uneori să se scuture de ea. O face fie printr-un „umor secret”, sesizabil ici – colo, fie pur și simplu rîzînd. La el, între plîns și rîs proporția e cea stabilită (cu anticipație) în Epitaf”: „Aici sînt eu / Un solitar, / Ce-a rîs amar / Și-a plîns mereu”. Plînsul e (quasi) permanent, iar rîsul e fortuit, superfluu, scurt. Totuși acesta din urmă e mai divers, mai nuanțat, presupune o reacție intelectuală, o atitudine. Bacovia are mai multe feluri de a rîde. Unul e rîsul care se confundă cu plînsul, icnit, zgomotos, „în hî, în ha”, care, printr-o mișcare reversibilă, se preface cîteodată într-un plîns și mai puternic: „- Hai, să valsăm, iubit-o, hohotind.” Altul e „rîsul fără sens”, idiot, absurd, destinat amintirilor, nepotrivit cu ceea ce se întîmplă. De regulă, acesta urmează unei întristări profunde sau unei mari încordări nervoase și acuză pierderea contactului cu realitatea, o alienare. Fixat într-o grimasă, „rîsul fără sens” e „hidos”, sperie, crispează pe cel care-l privește. Îl au și alții: „O bolnavă fată vecină / Răcnește la ploaie rîzînd…”. Apropiat ca formă e rîsul ostil, „zîmbetul rău”, fără o motivare prea clară. Apoi e „rîsul de vagabond”, straniu, inuman, al celui care, văzînd multe grozăvii, poate să relateze liniștit o scenă dintre cele mai odioase: profanarea de morminte. De obicei, însă, „Talentul rîde sardonic / Cu aspirații nobile”, înăbușindu-și propria-i suferință, de aceea cînd plînge de-adevăratelea, lumea zice că lacrimile sînt „simulate”. În rătăcirile sale, „personajul” Bacovia întîlnește, de asemenea, rîsul provocator al balerinelor, sau se simte atins, corectat sentimental, de „rîsul sarcastic” al unor spirite congenere, de a căror „opinie” nu poate să nu țină seama: „O, simțurile-mi toate se enervau fantastic… / Dar în lugubrul sălii pufneau în rîs sarcastic / Și Poe, și Baudelaire, și Rollinat”. În sfîrșit, aproape neașteptat e „rîsul de plăcere”, bine dispus, voluntar. Dar acesta numai în trei poeme ce cochetează cu reveria sau chiar, direct, cu visul: cunoscutul „Decembrie”, în care „iubita” se amuză de felul cum poetul își exagerează spaimele și insistă ca să rămînă la ea, „Poveste” („Ha, ha, ha rîdea ecoul, de rîdem de-a ta plăcere”) și „Baladă” („O, cît a rîs domnița în noaptea de sineală”), ce evocă „manevre” întrucîtva similare. Evident, Bacovia nu era total lipsit de simțul ludicului. „Personajul” pe care el îl întruchipează în poemele sale joacă nu numai drame – propriile-i drame -, ci – e drept, mai rar și mai stîngaci – comedii – propriile-i comedii!
Lasă un răspuns