DOSARUL BANCA TRANSILVANIA Judecătorii au început audierea fostei directoare a Băncii Transilvania Bacău

• ea spune că șefii de la Cluj erau atît de ahtiați după clienți, încît erau dispuși să facă trafic de influență • cei care au greșit în privința politicii de creditare au fost în priumul rînd funcționarii superiori din centrala băncii

Carmen Negoiță, fosta directoare a sucursalei băcăuane a Băncii Transilvania, a fost audiată ieri de judecători. Ea a început să își depene amintirile încă de cînd a fost instalată pe funcție, după plecarea din funcție a lui Gheorghe Branche, fostul director. Negoiță spune că, încă de la preluarea funcției, a constatat că unul dintre cele mai importante organisme dintr-o bancă, Comitetul de Credit și Risc (CCR), deși era constituit, nu fusese întrunit niciodată. În ședințele CCR se dicutau și se aprobau împrumuturile cerute de agenții economici care deveneau sau voiau să devină clienții băncii. Chiar de la instalarea ei pe funcție, lui Carmen Negoiță i s-a pus în vedere de către conducerea băncii centrale de la Cluj că principala prioritate a sucursalei este atragerea de clienți cît mai mulți și de mediatizarea dobînzilor mici și a faptului că existau credite pentru derularea de afaceri. „Banca Transilvania era atît de avidă de clienți, încît mi s-a cerut să iau legătura cu cei de la Camera de Comerț, Industrie, Agricultură și Alimentație din Bacău, care la rîndul lor să-i lămurească pe patronii societăților nou înființate să-și deschidă conturi la noi pentru că acordăm credite pentru începere de activitate. Erau așa-numitele credite de investiții”, a spus Carmen Negoiță. Pentru a ilustra mai bine cele afirmate de ea, fosta directoare a dat exemplul societății Avibel din Buhuși, o societate nou înființată care nu avea rulaj financiar prin bancă, dar care a obținut direct de la Cluj 2,5 miliarde de lei. „Societatea avea ca obiect de activitate creșterea păsărilor, iar patronii Beca și Coșeraru nu mai făcuseră în viața lor această activitate. În patrimoniul societății erau doar niște hale ale unui fost CAP, pe care administratorii le cumpăraseră cu 300 de milioane de lei. Drept garanțiii au fost depuse aceste hale, precum și investițiile pe care urmau să le facă patronii cu împrumutul luat de la bancă, respectiv instalațiile de creștere a păsărilor și materialul genetic”, a arătat Negoiță.

Gestionarul de credite nu a existat la Banca Transilvania

În tot timpul cît a fost director Carmen Negoiță, sucursala din Bacău nu a avut gestionar de credite, unul dintre cele mai importante posturi ale unui serviciu de credite. Acesta ar fi trebuit să urmărească derularea, urmărirea creditelor și recuperarea împrumuturilor. „Centrala de la Cluj nu ne-a aprobat niciodată un asemenea post, deși acest lucru a fost cerut încă din 1999, în urma unui control de audit intern. Ba mai mult, inspectorul de la Departamentul de credite al centralei de la Cluj a și abordat odată subiectul într-un Comitet director și le-a arătat celor din conducere că la sucursala băcăuană se impune un asemenea post pentru că moderatorii au un volum foarte mare de muncă și sînt copleșiți. Cam tot la fel au stat lucrurile și în cazul fișei postului pentru fiecare angajat. Potrivit relatărilor fostei directoare, acestea au apărut la sucursală abia în 2000, deși instituția funcționa încă din 1997. Tot la fel au stat lucrurile și în privința normelor de creditare interne. Acestea au apărut la sucursala băcăuană abia cînd au început să se facă arestări, dar pînă atunci oamenii au lucrat fie după ureche, trăgînd cu ochiul la practica celorlalte sucursale din țară, cu activitate mai veche ca a lor, fie după normele generale de creditare emise de Banca Națională a României (BNR). „În cea mai mare parte, am aplicat în Bacău ceea ce vedeam la centrală sau la alte sucursale, pentru că noi nu aveam norme specifice”, a precizat fosta directoare.

Faliment din exces de zel

Carmen Negoiță a mai spus că unul dintre motivele care a dus la accelerarea situației dificile din sucursala băcăuană a fost aplicarea excesivă a ceea ce se numea Regulamentul 2 al BNR. Acest act normativ a apărut spre sfîrșitul anului 2000 și impunea, printre altele, trecerea la restanțieri a tuturor clienților unei bănci la 15 zile după neplata unei rate scadente și la perceperea de dobînzi penalizatoare. Pînă atunci, trecerea la restanțieri a unui client se făcea după un termen de grație de 30 de zile, timp în care datoria unei societății era trecută într-un cont de așteptare. În această perioadă, societatea își putea achita rata, scăpa de înregistrarea la restanțieri și nici nu plătea penalizări. Acest lucru era general valabil pentru toate băncile din sistemul românesc. „După apariția Regulamentului 2, centrala de la Cluj a trecut la aplicarea lui excesivă și de unde pînă acum clienții băncii știau că au la dispoziție 30 de zile să-și achite ratele, dintr-o dată s-a trecut la înregistrarea lor ca restanțieri chiar din a doua zi a neplății ratelor, deși BNR preciza că provizioanele (sume de bani din profitul propriu al băncii finațatoare egale cu valoarea creditului nerambrusat care se constituiau obligatoriu la BNR pentru împrumuturile neachitate la scadență n.r.) se constituie după 15 zile de la neplata unei rate. Din punctul meu de vedere, cred că banca a făcut o trecere bruscă de la un sistem de lucru permisiv la unul imperativ în condițiile în care ar fi putut reduce termenul de așteptare de la 30 de zile la 15, așa cum prevedea Regulamentul 2 al BNR. Doar de la apariția acestui regulament au început să apară nereguli sesizate la controalele efectuate, pentru că înainte de asta, nu aveau ce să ne reproșeze, deoarece clienții își achitau ratele în cele 30 de zile, cît aveau la dispoziție”, a spus Negoiță. Trecerea unui client la restanțieri era penultimul pas înainte de trecerea la executarea silită a garanțiilor depuse de acesta la obținerea împrumuturilor. Practic, după trecerea unei societăți la restanțieri, imediat trebuiau demarate operațiunile de executare silită a garanțiilor depuse de aceasta, iar în cazul împrumuturilor mari, garanțiile care trebuiau executate reprezentau de fapt întregul patrimoniu al societății respective. (Mirela ROMANEȚ)