VARIETĂȚI CRITICE „O, vis, o, suflet ideal”

Constantin CĂLIN

Deși obligat să fie „mereu mai aproape de-al vieții real…”, Bacovia nu-și pierde niciodată complet capacitatea de a visa. Nu i-au distrus-o nici pustiul, nici angoasa, nici nevroza. Chiar la peste 60 de ani, el e aproape sigur că mai are încă o „Rezervă / De visări”. A deprins în tinerețe, citind pe Petică, ideea că poet înseamnă „visător” („Se duse visătorul cu fruntea întristată”) și nu renunță la ea. Iar poezia, va deduce mai tîrziu, nu-i altceva decît „muncă de visător”, cea mai liberă dintre activități. Desigur, asemenea afirmații nu-s ceva nou, dar ele convin firii sale, de aceea continuă să le susțină, în ciuda eșecului previzibil. „Visul” (expresie a efervescenței de gîndire ori a fanteziei, fără legătură cu procesele onirice) își îndesește frecvența spre sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Înalță, înflăcărează, luminează, fortifică și, mai ales, umple „deșertul” moral produs de imense decepții. Are mai puțin „aur” în el decît la primii romantici, în schimb are mai mult „eden” și „azur”. Aceasta nu-i singura deosebire. Odinioară, cel mai adesea, „visul” era egoist („de tinerețe”, „de amor”, „de fericire”), acum e „generos”, social, cu substrat ideologic sau „de artă”. Odinioară era nostalgic, acum privește spre viitor. Puterea și aria lui de manifestare s-au extins. E, pentru unii, „atotstăpînitor”, „nețărmurit”. Totuși lucrurile nu merg doar într-o direcție. Poezia acestui interval, pe de o parte, ispitește „visul” (treaz, lucid, „deștept”) și-l exaltă, pe de alta, – deplînge neputința lui și faptul că, de cele mai multe ori, e destinat eșecului. Nu o dată, același autor face ambele gesturi. Expresiile regretului sînt însă mai numeroase și mai pregnante. Aproape în tot ce citești, dai peste „visuri pierdute”, „risipite”, „spulberate”, „dărîmate”, „uitate”, „înăbușite”, „strivite”, „ucise” etc. de cinism și tristețe. Frapant, se rimează încontinuu, reflex, obsesiv, „vise” cu „abise”, pentru a sublinia abaterile de la „ideal”, căderea. Iată un singur exemplu, din sutele aflate la îndemînă, care confirmă această tendință: „S-au stins în mine faclele / Visărilor senine; / Și astăzi numai raclele / Mai au un sens la mine. // Mă dor acum visările / Din vremurile clare, / Trecutul sfînt, cîntările: / Ecoul lor mă doare!… // Căci nu mai sînt nici visele, / Nici noi din alte vremuri: / Sînt umbrele, abisele, / De care te cutremuri”.

Ce vizează Bacovia? Autorul Scînteilor galbene are prea mare încredere în cuvîntul „vis” pentru a mai simți nevoia să-i specifice conținutul. „Visul” e chiotul din sufletul său. Chiar cînd se abate de la această regulă, caracterizările sale sînt vagi: „vise viitoare”, „visuri de roze”, „grele visuri”, „vis deosebit” etc. Nu-i foarte precis nici cînd spune că visează „o inspirație”. Se poate totuși distinge că unele din „visele” sale sînt ascendente, „înalte”, iar altele descendente, muribunde sau moarte de-a binelea, dar a căror amintire îl mai tulbură. Primele sînt rare și de o natură greu de definit. Fragile, fugitive („O, nu-i nimic, nimic, a fost un vis înalt”), n-au un contur limpede. Sînt doruri, reverii, fantezii, iluzii, elanuri, speranțe, idealuri „de mult mocnite”, dar nerealizate. Sînt vise ale inimii și, deopotrivă, ale minții: „O, vis, o, suflet ideal”. Multe din ele au un motiv intim, erotic. În același timp, au și un punct de plecare general uman, larg: „Muzica sonoriza orice atom…/ Dor de tine, și de altă lume, / Dor…” „Altă lume” înseamnă o lume mai bună, mai tolerantă, mai elevată. Maximumul dorit de Bacovia în visele sale e o înseninare sufletească, o eliberare de povara gîndurilor sumbre: „Verde crud, verde crud… / Mugur alb, și roz și pur, / Te mai văd, te mai aud, / Vis de-albastru și de-azur”. În mugur și ca mugurul e visul: emergent, delicat, sensibil; o casetă psihotonică. El concentrează, conservă și actualizează amintirea unui elan din trecut, a unui „vis de-albastru și de-azur”. În mod subtil, prin adăugarea lîngă albastru a azurului (un „albastru deschis”), poetul reușește să sugereze treptele unei înălțări. Căci dacă albastru e, să zicem, culoarea primului cer, azurul e culoarea unui cer mai înalt; a infinitului. E prima dată cînd Bacovia declară că a privit în sus, c-a fost cîndva „cu ochii-n ceruri”, cum ar fi spus Macedonski. Mai e el însă capabil să repete gestul? Versul „Te mai văd, te mai aud” constituie un răspuns ambiguu. Ce să însemne: că i-au renăscut speranțele, ori că i s-a trezit nostalgia? Înclin mai mult spre a doua ipoteză: contemplarea mugurului îi arată, irevocabil, depărtarea de „vis(ul) de-albastru și de-azur”, poate cel mai frumos, mai cast, mai dezinteresat, născut într-un moment privilegiat, astral, de plenitudine sufletească și de împăcare cu lumea. Așa ceva i se va mai întîmpla încă de două-trei ori (vezi: „Imn”, „În fericire”, „Festivă”), dar niciodată cu intensitatea de aci.

Neajunsul fatal al unui asemenea vis e acela că durează foarte puțin, iar deziluzionarea, venită repede, e iremediabilă. Nu te poți baza, lasă să se înțeleagă poetul, pe „visuri și păreri”. Brumate de frigul realității , visele „se ascund”, „apun”, „mor”. Bacovia se vede pus, de timpuriu, în fața unei contradicții dureroase: vrea să fie un „visător”, dar mediul în care trăiește e sever, potrivnic „visării” și „visului”: o lume „goală de vise!” Atitudinea lui suferă din cauza acestei decompensări. De aceea, cu două-trei excepții, el e frigid, complexat, angoasat în fața visului. N-are voluptatea de a visa, nu stagnează în vise, nu se îmbată cu vise, nu face caz de visele sale. De teama ridicolului (avertisment însușit de la Eminescu), le ține în secret, nu le arată, nu le „consumă”. De aci „Rezerva” de care aminteam la începutul acestui capitol, o rezervă de speranțe, dar și de nemulțumiri.