SCRIPTA MANENT Plutăritul la Bacău

Eugen ȘENDREA

Puțini sînt cei ce își amintesc că, odinioară, liniștita Bistriță de azi era vijelioasă, năbădăioasă și de nepotolit. Primăvara și toamna apele sale se revărsau, provocînd inundații catastrofale. Mult mai avea de suferit Bacăul! Cea mai mare inundație a avut loc în anul 1930, cînd apele au năvălit pînă spre centrul orașului. Și totuși, Bistrița avea și părțile ei bune. Uriașa forță a apei n-a scăpat din atenția oamenilor. S-au gîndit că cel mai bine poate fi pusă la transportul materialului lemnos. Pădurile seculare din ținutul Neamțului aproape că se prăvăleau asupra caselor oamenilor. Iată ce se consemna în „Cronica visteriei Moldovei” din 1816: „Mănăstirea Pîngăraților, alișverilul lor cu cherestelele, avînd loc de hrană puțin”. Aceeași problemă o aveau și alte sate, cum ar fi Vadurile, Roznov, Sarata, Pîngăriciul, adică lemn din belșug, dar pămînt cultivat aproape deloc. Ca urmare, locuitorii de aici s-au hotărît să dea cherestea contra cereale. Firește, tîrgul Bacăului era oferta ideală. Cel mai lesnicios era drumul pe apă. Pădurile nemțene răsunau de zgomotul brazilor doborîți. Curățate de crengi, trunchiurile erau aduse cu atelaje trase de boi, în vadurile Bistriței, numite „haituri”, unde „se întocmeau” plutele. Plutele erau de două feluri, cu un singur rînd de bușteni prinși cu scoabe de fier, și din mai multe rînduri, numite „table”. Plutașii, amintiți în „Catagrafie” încă din 1845, se împărțeau și ei în două categorii: cîrmacii – conducătorii plutelor, și dălcăușii – cei ce țineau cîrma din coada plutei. Dacă întunericul sau vremea proastă îi surprindea, plutașii se opreau în locuri de adăpost la marginea apei, numite „schele”. Îmbrăcămintea plutașilor era aceea a țăranilor din zona Neamțului. Pe pluta din frunte se afla o platformă pe care se ținea la loc uscat în trăiști de lînă hrana și hainele. Plutăritul era departe de a fi o meserie, „poetică”. Nu odată, din cauza „vîrtejurilor” sau a „pragurilor” plutele se desfăceau, plutașii plătind cu viața. Perioada „de glorie” a plutăritului a fost între anii 1881 și 1955, adică cînd cererea de material lemnos a crescut prin înființarea în anul 1881, a Fabricii de hîrtie „Letea”. Se sfîrșește la regularizarea cursului Bistriței și construirea a cinci hidrocentrale. Dar, plutele mai transportau atunci cînd vremea era prielnică, turme de oi, sau chiar vite și cai, acostînd în dreptul „Insulei Mari”, pe care se afla casa lui Ștefan Antal, și pe „Insula Mică” unde locuia unul Vasile Nicuță. Ideea de a face din cele două insule un loc de petrecere a timpului liber a venit prin anul 1960, cînd s-a sistat transportul cu plutele. Ceva mai tîrziu, în 1964, „încep lucrările, consolidările, amenajările și umplerea”, prin muncă voluntară sau patriotică. S-au făcut plantațiile de pomi. Din 1967, „trei ingineri, Folescu, Donici, Guțiu” și un maistru Preotu, vor conduce toate lucrările majore ale Insulei, dîndu-se în folosință printre altele, podul de beton de la intrare. În același timp, s-a făcut între cele două insule un pod metalic de către Fabrica de șuruburi. Între 1978-1979 se construiesc barajul de beton și restaurantul „Marinarul”, fiind date în exploatare două șalupe și bărci „universale de lemn – agrement”.

Cît despre plute și plutași, aceștia vor rămîne doar o amintire. Totuși, plutașii au rămas în folclor prin cîteva cîntece, iar compozitorul Gherase Dendrino le va dedica opereta, odinioară cu mare succes, „Plutașii de pe Bistrița”.