Crăciunul – praznicul familiei

Cuvîntul „crăciun” provine din latinescul „calatio”, prin care se înțelegea la romani convocarea poporului de către preoții păgîni în fiecare zi întîi a lunii, pentru anunțarea sărbătorilor din luna respectivă. Cea mai importantă „calatio” era cea de la 1 ianuarie, și cum creștinilor li se părea apropiată această anunțare a sărbătorilor de Nașterea Domnului, au numit cu acest termen sărbătoarea creștină prin care serbăm Întruparea lui Hristos pe pămînt.

În concepția populară, îndeosebi în colinde, Crăciun, Sfîntul Crăciun sau Moș Crăciun este una și aceeași persoană cu Iisus Hristos. „Moș Crăciun” este un personaj creat pe pămînt românesc. În colinde el stă la masă cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Sfîntul Ioan Botezătorul și cu alți sfinți. El își are locuința în cer, de unde vine încărcat cu daruri pentru copii. Tot de origine latină este și cuvîntul „colindă”, provenit din „calendae”, prima zi a lunii la romani. Calendele din ianuarie se serbau cu cîntări, urări și petreceri, pe care creștinismul nu le-a putut înlătura, ci le-a adoptat și le-a dat un caracter creștin. Așa au apărut colindele creștine, ca semn al bucuriei pentru marea sărbătoare a Nașterii Domnului.

Orice praznic are darul de a aduna pe oameni și de a-i înfrăți în numele aceluiași crez. Totuși, se pare că nici un praznic nu are acest dar dumnezeiesc în măsura mai mare ca strămoșescul nostru Crăciun. De aceea, pe dreptate se spune despre Crăciun că este praznicul căminului creștinesc. Este praznicul familiei creștine, pentru că prin el s-a întemeiat „Sfînta Familie” a celor ce credem în Dumnezeul cel viu și adevărat.

În seara de Crăciun fiecare creștin se silește să fie acasă, împreună cu cei scumpi ai lui, spre a se bucura din duhovnicescul ospăț al sărbătorii. Tinerii se adună să colinde, ducînd din casă în casă vestea minunată a Nașterii lui Mesia, mînați parcă de o bucurie și de o datorie sfîntă de a vesti tuturor creștinilor întruparea Domnului. Dupa ce în ajun ne-am mîngîiat și ne-am îndulcit inimile cu colindele moștenite de la credincioșii noștri înaintași, clopotele sfintelor noastre biserici cu glas sărbătoresc ne-au adunat în fața altarelor, ca să ne luminăm mințile cu lumina cea neapusă a Pruncului Sfînt. Îngenunchem smeriți, ne închinăm și slăvim pe Cel ce se naște în iesle de dobitoace. Cît ne-am osteni cu mintea, nu putem pricepe cum, Cel neîncăput S-a sălășluit într-o peșteră, cum Cel neîntinat de păcat S-a născut în grajd și cum Cel ce încălzește pamîntul cu soarele, este încălzit de suflarea necuvîntătoarelor.

Ca și magii se cuvine Celui Prea Înalt să-I aducem daruri aurul credinței curate, tămîia rugăciunii noastre plină de căldură și smirna faptelor noastre celor bune, izvorîte din iubire de Dumnezeu și de oameni. (Diacon Eugen CIUCHE)