ACCENTE Consensul economic

Într-o recentă emisiune pe teme economice difuzată pe un post central de televiziune se sublinia, între alte aspecte, că în prezent ne bizuim într-o tot mai mare măsură pe serviciile furnizate de economiști, cu toate că această profesie nu prea este luată în seamă de mulți dintre noi, oamenii de rînd, sau – dacă vreți, nespecialiști – care totuși consideră că se pricep la fel de bine la economie, ca și la politică. Așa să fie!

Desigur, în rîndul economiștilor există și o serie de divergențe de opinii, dar în ansamblu se poate afirma că există un consens mai mult ca oricînd în ce privește anumite categorii de probleme. In foarte multe privințe, economiștii sînt de acord cu diferitele teze economice și modalitățile de punere a lor în practică. Cu toate acestea, publicul are impresia unei lipse de acord, și asta din cel puțin două motive: în primul rînd, deoarece există într-adevăr dezacorduri în privința anumitor probleme, mai cu seamă în cele referitoare la rolul pe care trebuie să-l joace statul în viața economică; în al doilea rînd, întrucît sintagma „științe economice” include o multitudine de inexactități.

O bună parte din ceea ce este considerat drept dezacord între economiști se manifestă pe planul opiniilor exprimate în legătură cu domeniul în sine. Principala paradigmă a teoriei economice – sistemul prețurilor ca factor ce alocă resursele, nu are implicații concrete de politică economică în privința poluării, precum și a altor efecte similare ale activităților economice. Nu este surprinzător că există dezacorduri privind politicile economice, dar opinia publică este, probabil, exagerată în privința gradului de dezacord, deoarece atenția este concentrată, întotdeauna, asupra bugetului sau a politicii monetare.

Rețin atenția, în context, opiniile privind rolul statului. Rol care nu s-a schimbat esențial în ultimii ani, deceniul 90 confirmînd validitatea acestor teorii în multe privințe.

Este foarte important a se face o distincție clară între rolul macroeconomic și cel microeconomic jucat de stat. Astfel, în plan macroeconomic este necesară o prezență activă a acestuia prin intermediul principalului for de politică monetară, care este BNR și, cînd este posibil, prin intermediul autorilor politicii fiscale. Probabil că o politică activă de stabilizare ar avea succes, iar Banca Națională ar reuși să determine un reviriment robust și de lungă durată pe calea unor reglementări precise.

În sfera microeconomică, în marea majoritate a cazurilor mulți specialiști nu sînt adepți ai intervenției statului în cadrul anumitor piețe. Aceștia se pronunță în favoarea microintervențiilor doar atunci cînd piețele nu reușesc să-și îndeplinească funcțiile, cînd monopolurile elimină concurența, cînd există efecte asupra unor părți terțe și care nu sînt luate în considerare de către furnizorii particulari și piețe.

Cu toate că ne aflăm în faza așa-zisei implementări a reformelor economice, cifrele privind sărăcia au rămas aproape neschimbate. Ba chiar au devenit îngrijorătoare. Putem afirma că săracii devin din ce în ce mai săraci. Ceea ce avem de făcut acum este să ne întrebăm de ce există atît de multă sărăcie, cine poartă vina și ce pot face economiștii, alături de politicieni, pentru eradicarea fenomenului. Aceasta, în contextul identificării și explicării acelor factori care cauzează flagelul în sine. In situația în care ne aflăm, avem nevoie de economiști, dar și de sociologi, psihologi, experți în diverse domenii strategice, precum dezvoltarea economică durabilă, legislație, sistematizare urbană, învățămînt, relații publice etc. În situațiile în care statul decide să facă din rata dezvoltării economice o problemă națională, el ajunge să se implice în sfera deciziilor individuale. În acest fel, riscă să denatureaze sistemele care determină acțiunile acestora și diminuează efectele eforturilor lor de a-și realiza obiectivele personale.

Orice ritm de dezvoltare economică decurge dfin deciziile luate de indivizi. Rata dezvoltării economice are, în această situație, toate șansele de a fi cu atît mai mare cu cît statul se implică într-o măsură cît mai mică în acest proces. Este la fel de adevărat că în anumite sensuri România ar fi o țară destul de bogată dacă am putea distribui mai bine resursele pe care le deținem, ca și pe cele pe care indivizii ar fi capabili să le producă. Pentru a satisface aspirațiile populației la un nivel de trai tot mai înalt, avem nevoie de sporirea continuă a eficienței muncii prin creșterea productivității, dar și de un volum tot mai mare de economii și acumulări pe care să le dirijăm spre investiții productive, dar și din domeniul cercetării, tehnologiilor etc.

Toate aceste deziderate pot fi împlinite prin politici de stat capabile să asigure cadrul cel mai favorabil manifestării inițiativei private. Altfel, orice intenții, oricît de frumos ar suna, riscă să rămînă simple vorbe în vînt! (Romulus Dan BUSNEA)