SĂRBĂTOAREA SACRIFICIULUI
Doru CIUCESCU
Coranul – vă spuneam în episodul precedent, cu care am deschis acest serial despre lumea arabă – vine de la cuvîntul arab „al Kuran”, care înseamnă lectură. Este cartea sfîntă a musulmanilor, în care sînt scrise vorbele lui Allah, așa cum au fost ele transmise Profetului Său, Muhammad, denumit și „Ar-Rassul Allah” (Trimisul lui Allah). Despre ce vom citi astăzi?
În cele ce urmează voi prezenta Sărbătoarea Sacrificiului, așa cum mi-a fost descrisă de Jamila, o fostă studentă de-a mea din Casablanca, al cărei nume se traduce „Frumoasa”. Jamila își merita numele. Părul ei negru, lăsat lung și pieptănat cu cărare pe mijloc, contrasta puternic cu tenul ei alb. Ochii ei erau mari, lascivi, de culoare verde, caracteristică berberilor din munții Kabiliei din Algeria; te priveau direct, exprimînd o mare sinceritate. Fundul ei era ușor înălțat, ca al negreselor, iar privit din spate îți sugera un contur de inimă. Avea un bust bogat și niște picioare de căprioară. Deoarece fusese o elevă eminentă, vorbea perfect franceza, araba și, bineînțeles, darija, care este dialectul limbii arabe vorbit în Maroc, Algeria și Tunisia. Îmi făcea plăcere să discut cu ea, mai ales că pronunța foarte bine consoana „r”, ca o franțuzoaică de pe bulevardul Champs-Ellysées din Paris.
Într-o pauză de cursuri stăteam cu Jamila la o masă din „cafétéria” din incinta Institutului Industrial Superior din Casablanca și serveam ceai de mentă. Ceaiul era atît de fierbinte încît nu puteam să țin paharul în mînă; mă limitam să-l mîngîi jur-împrejur cu podul palmei. Frunzele cărnoase de mentă proaspătă îmi atingeau buzele la fiecare sorbitură. Dulceața lichidului mă făcea dependent la dedulcire, iar simpla prezență a partenerei mele de conversație mă făcea să mă gîndesc, fără voie, la imaginea din clasica carpetă importată la noi în țară din Turcia, în care un tînăr călăreț duce în brațe o cadînă răpită din serai.
În Coran, a început să-mi explice Jamila, sînt menționate numai două sărbători: Aid al Adha – Sărbătoarea Sacrificiului, denumită și Sărbătoarea cea Mare (Aid al Kebir) și Sărbătoarea Întreruperii (Aid al Fitr), denumită și Sărbătoarea cea Mică (Aid as-Sagher). Aid al Adha înseamnă comemorarea gestului de credință în Allah al lui Ibrahim, care a fost gata să-l sacrifice pe Ishac, fiul său, cînd Cel de Sus i-a cerut această jertfă, cu scopul de a vedea cît Îi este de supus. Aid al Adha începe în ziua a 10-a a lunii pelerinajului (dzu al hijja) și ține două sau trei zile. Turcii mai numesc această sărbătoare „baiaram”.
Ascultînd această explicație, mi-am dat seama că superba pildă de credință din Coran a fost preluată din Biblie. În Genesa din Vechiul Testament, sub titlul de „Jertfirea lui Isaac”, este scris că „…Dumnezeu l-a pus la încercare pe Avraam” și i-a zis: „Ia pe fiul tău,… pe Isaac; du-te în țara Moria și adu-l ardere de tot acolo… Apoi Avraam a întins mîna și a luat cuțitul ca să înjunghie pe fiul său. Atunci Îngerul Domnului l-a strigat din ceruri…Avraame!…Îngerul a zis: Să nu pui mîna pe băiat și să nu-i faci nimic; căci știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucît n-ai cruțat pe fiul tău…pentru Mine. Avraam…a văzut înapoia lui un berbece, încurcat cu coarnele într-un tufiș; și Avraam s-a dus de a luat berbecele și l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său”.
Ritualul tradițional al jertfirii berbecului l-am învățat de la tatăl meu, Abdarrahim, mi-a spus mai mult șoptit Jamila, ca și cum mi-ar fi dezvăluit un secret intim. A făcut o pauză și a clătinat ușor din cap. Am avut impresia că, pentru o clipă, o șuviță din părul ei mi-a atins fruntea. Uitasem de ceai și urmăream fascinat vorbele ei, spuse în limba lui Voltaire, dar cu un ritm unduitor, asemănător cu cel al chiparoșilor de lîngă Moscheia Albastră din Istambul, aflați în bătaia brizei.
Știam mai de mult timp, tot de la Jamila, că tatăl ei a lucrat într-o turnătorie din Franța. Suspectat de silicoză, el a fost pensionat de statul francez. Nu a dorit să rămînă în Franța și a revenit definitiv în Maroc, unde climatul este numai bun pentru plămînii săi. Avea două soții pe care, din întîmplare, le chemau Khadija. Pentru a nu crea confuzii, Abdarrahim obișnuia să le cheme Al Aula (Prima) și Aț-Țania (A doua). Mama Jamilei era Aț-Țania și locuia cu Abdarrahim în Casablanca. Al Aula, cu 10 ani mai în vîrstă decît Aț-Țania, locuia singură, la o fermă de lîngă Agadir. Lui Abdarrahim îi plăcea cel mai mult să locuiască la Casablanca, oraș care îi amintea de Marsilia. El pleca la fermă numai cu ocazia Sărbătorii Sacrificiului.
…Cu o săptămînă înainte de Aid al Adha, a reluat Jamila cursul povestirii, tata ne lua pe toți la fermă, adică pe mine și sora mea vitregă, Latefa (Gentila) și fratele meu vitreg, Aziz (Dragul). El intra în țarcul cu berbeci al fermei și alegea cu mare atenție, așa cum cere tradiția, un berbec frumos, sănătos, care avea cel puțin un an. Se îngrijea să hrănească personal berbecul, dîndu-i furaje pe alese pînă în ziua sacrificiului. În acest fel, tatăl meu spera ca ofranda lui să-l mulțumească pe Allah. În dimineața zilei de Aid al Adha, înconjurat și admirat de toată familia noastră, tata repeta gestul lui Ibrahim: de sacrificare a berbecului prin tăierea beregatei. După aceea, îl jupuia și îl tăia în bucăți potrivite. De restul operațiilor se ocupa mama mea și mama vitregă, ajutate de noi, copiii. Festinul începea pe loc cu „meșaui” (frigărui), din bucățele de carne tăiate din plămîn, ficat și rinichi. Fiecare bucățică de carne trebuia să fie învelită cu o feliuță subțire de grăsime…
Sirena Institutului ne anunță că pauza a luat sfîrșit. Vraja țesută de vorbele Jamilei s-a destrămat. Ea s-a ridicat de la masă și a plecat grăbită la cursuri. Eu am sorbit din ceai și am avut neplăcerea să constat că se răcise. Rămăsesem, totuși, cu unele satisfacții cognitive: aflasem că Dumnezeu și Avraam, din Biblie, sînt identici cu Allah, respectiv Ibrahim din Coran și că turcii, cu ocazia Sărbătorii Sacrificiului, fac marele baiaram.
Lasă un răspuns