CONEXIUNI Democrația între fapt și iluzie

Ștefan RADU

Sacrificarea a două ore din viață pentru a asista la un eveniment unde personaj principal a fost profesorul Virgil Măgureanu nu mi s-a părut inutilă. Lansarea recentei sale cărți, la Bacău, „Declinul sau apoteoza puterii?” mi-a prilejuit rememorarea unor texte editate în România ultimului deceniu. Incontestabil, dl Măgureanu este un om mult mai bine informat decît majoritatea dintre noi. Aparițiile sale în momente sociale tensionate sau de răscruce din punct de vedere politic nu cred că sînt tocmai întîmplătoare. Ce-i drept, situația aceasta nu-l supără pe „domnul Profesor”, ba dimpotrivă. El însuși lansează fraze meticulos pregătite pentru a agresa subconștientul alegătorilor. În 1996, fiind director al SRI, a motivat că nu poate să facă declarații publice referitoare la opțiunea sa politică. Însă îmi amintesc de o frază despre necesitatea schimbării imaginii clasei politice. Întîmplător – nu-i așa?! – CDR a avut drept slogan „Votați schimbarea!”… Zilele trecute, la Bacău, a evitat orice afirmație electorală, însă a vorbit minute în șir despre liderii care lasă ceva în urmă și despre datoria alegătorilor de a face acest bilanț înainte de a vota. El a reamintit auditoriului că „politica este arta de a ascunde maselor populare deciziile despre care nu trebuie să știe”. Interesantă definiție! Dl Măgureanu a subliniat chiar că această regulă se aplică astăzi în România mai abitir decît în alte vremuri. De altfel, după părerea sa, așa s-ar explica și corupția endemică căreia, aparent, instituțiile abilitate nu reușesc să-i facă față. În cartea sa, afirmă că „nu corupția în sine este un risc, ci generalizarea și expansiunea acesteia în instituțiile vitale ale statului. Acest exces s-a creat datorită convertirii pozițiilor și funcțiilor politice în averi personale prin mijloace ilegale sau abuzive.” Concluzia este că, astăzi, în România, „avem de-a face mai degrabă cu grupuri de interese decît cu partide politice”. Altfel spus, campaniile electorale prin care vom trece în acest an nu sînt menite să promoveze idei și doctrine care să rezolve problemele comunităților, ci au drept țintă cumpărarea voturilor pentru aducerea la putere (pe plan local sau național) a unor găști preocupate să-și rezolve problemele proprii, în buna tradiție a „capitalismului de cumetrie”.

Ideile (și mesajele) dlui Măgureanu nu sînt chiar invențiiu personale. În 1996, Silviu Brucan, în „Stâlpii noii puteri în România”, spunea că „după 1989 clasa capitaliștilor s-a format în principal pe socoteala statului, prin rapt din valorile imobiliare, din fondurile fixe și chiar din capitalul social al întreprinderilor sau organizațiilor comerciale de stat. Deci ar putea fi numiți capitaliști de stat, un produs secundar al socialismului”. El demonstra, atunci, că foștii nomenclaturiști de rang secund sau terț au preluat puterea politică pentru a se regenera ca grup conducător într-o societate capitalistă iluzorie. Mult mai direct, Jean-Francois Revel definește sistemele post-comuniste din Europa de Est drept cleptocrație. Fostele cadre de rezervă ale partidelor comuniste s-au trezit peste noapte constrînși să devină democrați și atunci au decis să acționeze în propriul avantaj. Ei au profitat de criza marilor state democratice definite de Revel ca „democrații ruginite” care „au început să importe năravuri din lumea a treia”. Însă tot el spune că „într-un stat de drept, deturnarea banului public beneficiază de metode mult mai subtile, care, deși țin de codul penal, îl ocolesc cu mare grație”. Ceea ce nu e cazul la noi, unde infracțiunile sînt la vedere, protejate politic. Revel crede că „atunci cînd un ministru acordă – respectînd toate reglementările – o subvenție unei asociații a cărei utilitate este pur imaginară, el comite o ilegalitate, mai ales cînd beneficiarii se dovedesc a fi prieteni de-ai săi sau rude”. Bietul francez nu a auzit de România, de Puwak, de zecile de prefecți și președinți de consilii județene, de primari care au transformat instituțiile pe care le administrează în furnizoare de avantaje pentru propriile lor familii… Michel Albert, un analist al capitalismului contemporan, crede că sistemul occidental a ajuns în stadiul în care „capitalismul ia locul statului”. Problema noastră, a românilor, este că am sărit etapele: în acest moment nu avem capitaliști autentici care să se fi născut din malaxorul unei economii de piață funcțională. În consecință, capitalismul post-ceaușist este un melanj de birocrație excesivă și rețea de interese interpersonale care, dacă ar fi să respectă schema lui Albert, conduce către concluzia că statul va fi înlocuit de mafie. Cred că la asta se rezumă și temerile europarlamentarilor atunci cînd cer o mai atentă analiză a condițiilor de aderare a României la Uniunea Europeană. Însă ei, pe principiul creștin al liberului arbitru, așteaptă să ne alegem, în 2004, democratic, drumul de la iluzie către fapt.