Eugen VERMAN
Doamna Antoaneta Păduraru este o excentrică. Cel puțin așa o văd, așa o consideră unii dintre vecinii dumneaei. Cum, domnule, să mergi prin tîrg cu pisoiul sau cățelușa ținute sub haină, să le cumperi toate scofeturile, mîncărurile astea televizate care-s atît de scumpe, și pentru ce, pentru niște lighioane…? Așa se întreabă, între ei, vecinii doamnei A.P. și atunci cînd o văd și în lipsa ei, în discuțiile care mai au loc în fața blocului. Cert e că doamna A.P. e o femeie onestă, pensionară, are doi băieți, unul locuiește într-un oraș din România, iar cel mai mic, Tony, locuiește în Londra, oraș din Anglia. A mai avut un copil, dar i-a murit, după cum i-a murit și soțul, lăsînd-o vădană la numai 39 de ani…! Așa i-a crescut și i-a iubit, și a muncit – contabilă fiind – și i-a văzut mari și plecați în lumea și cu viața lor, iar ea a rămas singură, pensionară, aici, în blocul de pe „Ana Ipătescu”. A iubit copiii, dar a iubit, dintotdeauna, și animalele. „Îs tare neajutorate!… Și, pe urmă, îți umplu viața… Mai ales cînd ești singur cuc…” Așa obișnuiește să spună doamna A.P. celor pe care-i întîlnește și, desigur, pe care-i cunoaște. Și le mai spune: „Să-l vedeți pe Șaron…! E un tip extravagant și cuceritor… Acum are patru urmași și-s tare bucuroasă că pot să le duc de mîncare zilnic. Ei mă știu și eu mă consider mătușa lor… Și astăzi am cumpărat de vreo cîteva zeci de mii mîncare pentru mama lor și pentru ei…”. Cu Șaron e o poveste ca toate poveștile. Într-o seară, venind de la o prietenă, a observat că la ușă dormea un pisoi. Sforăia și nu se da dusului. Dar, cînd a deschis ușa, a și fugit în casă și, pe hol, s-a tolănit lîngă frigider și a continuat să doarmă. Cînd s-a trezit și cînd doamna A. l-a văzut cît e de frumos, l-a spălat, i-a dat de mîncare și i-a dat și numele de Șaron. „Era și Tony acasă… El i-a dat alt nume… Dar eu am văzut la televizor că, în Israel, unde am prieteni, a fost ales ca premier Ariel Șaron. Mi-a plăcut numele și așa i-am zis și motanului. Să-l vedeți, parcă-i un copil. Îl strig pe nume și știe cum îl cheamă… Acum e îndrăgostit de o pisică, i-a făcut și patru pisoi, stă mai mult la ea, într-un subsol de bloc de lîngă al nostru. Din cînd în cînd vine și acasă, dar mai mult acolo stă… Eu le duc mîncare la toți. Zău că-i dat naibii Șaron ăsta…!” – zice doamna A.P., excentrica din blocul amintit. Șaron e un motan cu blana strălucind de bunăstare și, așa, cărămiziu deschis, cu botul alb și coada bîrligată, chiar pare un fante de mahala… Cu Cici, însă, e altă poveste. Doamna Antoaneta Păduraru a fost, în vara trecută, la Buziaș-Băi. Cu sora sa a fost. Și, acolo fiind, au văzut, între alte vietăți, un cățel cu trei picioare. Un cățel cu trei picioare merge al naibii de haios, așa, mai mult într-o parte, depinde care picior îi lipsește că, de regulă, patrupedele au patru picioare, dar ăsta, roșcat și cu ochii negri și cu botul ca de vulpe, are lipsă piciorul stîng, din față, deci e de stînga, cum s-ar zice, și cînd doamna A.P. l-a văzut singur-singurel, cu blana murdară și flămînd, a și tras concluzia că-i al nimănui și atunci, împreună cu sora sa, au hotărît să-i schimbe domiciliul, în Bacău. Ce mai, l-au luat și l-au adus la Bacău, e adevărat, cu unele probleme, că în tren nu prea ai voie cu animale, chiar dacă-s patrupede și au doar trei picioare – unul fiind rupt de o căruță sau mașină sau așa ceva – dar controlorul a închis ochii și Cici a ajuns de-i băcăuancă… Mică, dar frumoasă foc, a atras, însă, atenția unui dulău, dar doamna s-a lăsat neînduplecată la insistențele perfide ale golanului, căci nici acela n-avea casă, n-avea masă… Tot timpul a purtat-o sub palton, acuma, iarna, căci cățelușa a crescut, n-a rămas la stadiul în care o găsiseră la Buziaș-Băi, dar, odată, s-a întîmplat că de sus tutela extrem de vigilentă a doamnei A., numai o jumătate de ceas a fugit de-acasă, și dulăul acela… Din nenorocire, Cici a născut doi cățeluși morți, fapt care a îndurerat-o nespus pe stăpînă…
… În zilele din urmă, m-am întîlnit cu doamna Păduraru. Dumneaei mi-a spus toată povestea asta. Și mi-a mai zis că tare-i pare rău că sînt oameni care nu iubesc animalele, deși cu toții facem parte din regnul respectiv. I-a povestit, cu lux de amănunte, despre Șaron și Cici și mi-a zis și un secret: „În casă mai am o cățelușă… Dar nu vă spun cum o cheamă și nici n-am de gînd să mă afișez cu ea… Oamenii ăștia ar trebui să învețe mai mult de la necuvîntătoare… Așa, poate, am fi mai buni și mai cinstiți…”
Lasă un răspuns