Golgota unui scriitor
Eugen VERMAN
„Așa se înalță o Golgotă. Răscolind în cale țărîna trudind să rodească. Păcătuind și cu fapta și cu nemulțumirea gîndului. Piesă la dosarul socotirilor ce va fi admisă ca probă incriminatorie la Judecata de Apoi”. Cuvintele sînt spuse (scrise) de eroul cărții recente semnate Mihai Pauliuc. Eroul nu e un personaj fictiv, ci e un om viu, în carne și oase, prieten bun cu autorul, om cunoscut în municipiul de pe Trotuș: Neculai Doileț. „Viața la 60 de carate”, subintitulată și „Exerciții de recuperare cu Neculai Doileț” e o carte care, dincolo de rîndurile de tipar, spune mult mai mult. Înseși cuvintele citate, rostite de eroul ei, sînt emblematice pentru viața fiecăruia dintre noi. Și dacă Neculai Doileț le consideră ca fiindu-i un „motto” al propriei existențe, ele, aceste cuvinte, în care Golgota și Judecata de Apoi sînt repere ontologice, caracterizează, cu atît mai adînc, viața autorului, a lui Mihai Pauliuc…
Cu Neculai Doileț m-am întîlnit și am discutat o singură dată, prin luna mai a anului 2003. Inginer, cu o bogată „carte de vizită” scrisă în întreprinderi din Onești, acum director al Administrației piețelor și consilier în Consiliul Local Onești, omul acesta – acum la vîrsta de 60 de ani – mi-a făcut o extraordinară impresie. Atunci, notam în niște însemnări „particulare”: „Neculai Doileț, un om pe care l-am cunoscut într-o splendidă zi de mai. Mi-a vorbit mult despre el, despre pasiunile sale – care înseamnă muzica, turismul, dragostea pentru copiii săi, – despre visele sale. Da, viața fiecărui om e un roman! Un roman care, în cazul inginerului Neculai Doileț, e o carte din care răzbate marea bucurie de a fi de folos semenilor…” Și iată, cartea lui Mihai Pauliuc – amplă, adîncă, scrisă de un condei meșter – aduce în sufletul cititorului, în conștiința sa, nu doar crezul personajului amintit, ci, mai cu seamă, marea bogăție de spirit, nădejdile și durerile și visele autorului. Căci Mihai Pauliuc – de prietenia căruia mă bucur de peste patru decenii – este acel artist al condeiului care scoate fiecare cuvînt, fiecare idee din propriul lui suflet mare, din durerile presărate pe drumul spre propria Golgotă și spre Judecata de Apoi. Spune, undeva, în această carte, Mihai Pauliuc: „Dacă suferința nu ne face mai buni, atunci nici nu o merităm!” Iar Pauliuc este un generos. Durerile, suferințele nu l-au ocolit. L-am găsit, din păcate, în același an 2003, sfîșiat de moartea unicului fiu, George, și a soției, Matilda. Pe George l-am cunoscut pe cînd era elev de liceu și nu l-am mai văzut de atunci, mutîndu-mă din Onești. Pe doamna Matilda am revăzut-o, înainte de Marea Plecare – aceeași făptură frumoasă, o frumusețe cuminte, liniștită, trăsături fine, suflet nobil. M-a zguduit moartea ei, m-a zguduit plînsul sfîșietor al prietenului meu Mihai Pauliuc și atunci am regretat, poate pentru prima dată în viață, că nu putem împărți durerile prietenilor, că durerile sînt numai și numai ale celui căruia îi sînt date să le pătimească… Și, poate încercînd să atenuiez din această cruntă nedreptate, mi-am zis că Mihai Pauliuc va ști să meargă mai departe pentru că, așa cum mai scrie, undeva, în „Viața la 60 de carate”, „Lacrima este proba materială că sufletul există”.
Lasă un răspuns