Dan POPA
Femeia în alb bate puternic în ușa autoservirii de vis-a-vis de Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași. E miezul zilei, deci localul este deschis. Femeia bate, nu pentru că ar dori să intre, ci doar pentru că dorește să plece altcineva. Dincolo de ușa închisă, dar neîncuiată, se află centrul momentan al atenției ei, rezemat de ușă într-un cot, neglijent, mușcînd dintr-un codru de pîine. Personajul merită toată atenția celor care dincolo de geamurile mari ale lacto-barului transformat în veritabilă ospătărie modernă stau la mese în fața salatelor, ciorbelor de fasole și chifteluțelor cu soia, ori a tradiționalelor mămăligi românești însoțite de nelipsita brînză cu smîntînă. În picioare, omul poartă niște adidași vechi, de un alb murdar. Drept pantaloni are o pereche de blugi albaștri, care, de rezistenți ce-au fost, nu și-au schimbat prea tare culoarea, făcînd parcă în ciudă decolorării la care soarele verilor trecute a încercat să-i supună. Poartă o pufoaică dolofană, colorată într-o nuanță de cyclam ponosit. Ar putea fi la fel de bine un mov sau un violet puternic decolorat. Marginea pufoaicei, lîngă buzunarul din dreapta este relativ curată, contrastînd puternic cu imaginea aceluiași ins, așa cum o vezi dacă ieși pe ușa localului. Din stînga, pufoaica dezvăluie un buzunar devenit maroniu, de-a dreptul jegos. Mîneca stîngă are cusut pe ea un fel de ecuson cu fire strălucitoare. Nu pot să nu zîmbesc amar gîndindu-mă că haina individului în cauză oferă în mic imaginea societății românești: o parte lustruită, bine văzută, aproape prosperă (dacă se poate vorbi de prosperitate sigură într-o țară săracă, unde bogați și nevoiași deopotrivă pot cădea victime violenței), iar cealaltă parte marcată de jegul și mizeria care devin din ce în ce mai mari. Pe deasupra, se poartă ca ornament cîte-un ecuson cu fir strălucitor, care afirmă falsa apartenență la nu știu ce mare comunitate.
Privit de la gît în sus, respectivul consumator de coajă de pîine e și mai interesant. Deși acoperit cu un fes dolofan de culoarea șoriceilor vii, capul său, privit din profil, transmite un aer de eleganță antică. Aduce, ca formă, cu acele capete ale antichității, din vremea cînd pruncii erau înfășați anume cu capul strîns, așa încît să rezulte o clasică formă estetică. Amintește de profilurile de pe vechile monede. Mai aproape de noi, figura sa aduce cu cea a lui Georges Bizet, compozitorul francez, autorul celebrei „Carmen”. Închipuiți-vă însă un Bizet în vîrstă, slăbit și fără ochelari. Chipul poate fi comparat și cu al contemporanului nostru, coregraful și dansatorul francez Maurice Béjart. Are același nas drept, poate puțin mai scurt. Sub el se întinde o mustață bogată, ceva mai cenușie ca a lui Maurice. La fel, la culoare, este și barba personajului nostru, bogată, lungă de un lat de deget, care îi încadrează gura, unindu-se cu mustața și prelungindu-se în sus pe obraji.
Este ora 14.20. Îmi aplec nasul în farfurioara mea cu ciorbă și cînd îl ridic, constat că personajul a dispărut. Femeia în alb de la ușă dă explicații celor doi gardieni publici, în uniforme negre, care au venit la fața locului.
O jumătate de oră mai tîrziu mă îndreptam spre dealul Copului. Înainte de a ajunge la Rîpa Galbenă, undeva pe dreapta liniei de tramvai ce vine din Piața Unirii, mi-au atras atenția două lucruri: în zidul solid al unei clădiri din secolul trecut, chiar la bază, se căsca o intrare pitică, de circa un metru și un sfert înălțime. Ușa fusese smulsă, dezvăluind o scară abruptă de pivniță, lungă de trei-patru metri și înclinată la 45 de grade. Tavanul de deasupra scării era boltit, iar înăuntru, în semiobscuritatea pivniței se vedeau aruncate gunoaie. Mi-am zis: un loc bun de adăpost pentru inși asemenea celui văzut mai înainte. Ridicînd ochii am putut citi, pe o placă comemorativă, că aici a funcționat, din 1860 pînă în 1940, Conservatorul de Artă din Iași. Am depășit clădirea și, atunci cînd am întors o ultimă privire edificiului (care acum adăpostește redacția unui ziar), l-am văzut. La intrare, sub o arcadă ce-l ferea de ninsoare, se adăpostea omul pe care-l văzusem înainte. Metafora vie a societății noastre.
Lasă un răspuns