Constantin CĂLIN
Ca prozator, Bacovia – se poate spune – are vocație, dar n-are aplicație. Orice poem de-al său este, într-o anumită măsură, și povestire. Indiscutabil, „Plumb”, „Lacustră”, „Spre toamnă” etc. au o dimensiune epică. În afară de aceasta, el a scris „poeme în proză”. Nu multe: numai 18. Cu zece din ele, în 1926, viitoarea sa soție, Agtha Grigorescu-Bacovia, i-a alcătuit un volum: Bucăți de noapte. Însă apariția lui nu l-a stimulat. Surprinzător, în loc să continue, s-a oprit. Cu o excepție, ceea ce a mai publicat sînt reluări. Astfel că, în timp ce activitatea sa poetică (în versuri) ține din 1899 pînă în 1956, cea din acest gen durează puțin peste un deceniu. Începutul îl face în 1915, din necesități redacționale, sub mai multe pseudonime, pentru a asigura un meniu divers revistei Orizonturi noi al cărei director era. Poemele în proză sînt gazetăria poeților, îndeosebi a celor simboliști. Către sfîrșitul deceniului doi al secolului trecut, genul ajunsese, galopant, ca și interviul, la inflație. Un redactor al Scenei, de pildă, se declară excedat de „cantitatea nemaipomenită de poeme în proză și alte producții similare (…), din care nu se poate scoate nimic, dar absolut nimic”. „E un gen primejdios – atrăsese, anterior, cineva atenția -, în care dacă nu realizezi perfecțiunea, cazi ușor, foarte ușor, în banalitate. Nu există mijlocie. Ba poți, fără să-ți dai seama, să aluneci pînă la ridicol”. Opiniile sînt și mai net despărțite după 1926. „Modern” încă pentru unii, „poemul în proză” le pare altora depășit, în contrast cu evoluția genurilor publicistice, „o delectare pentru delicați” (cum îl caracterizase cîndva J.-K.Huysmans), aceștia tot mai puțini. De altminteri, chiar dintre critici, singurul care îl prizează cu încîntare e Perpessicius. Presa dă întîietate acum reportajului scurt („de buzunar”) și entrefiletului incisiv, lăsînd deoparte textele pastelate, lirice, pe care le mai cultivă doar gazetele de provincie.
Ceea ce diferențiază poemele în proză ale lui Bacovia de ale majorității contemporanilor săi e lipsa literaturizărilor, măsura în descrieri, accentul pus pe stările de suflet. În timp ce alții „poetizează” ostentativ, recurgînd la o imagistică abundentă, el se povestește pe sine, într-un mod reticent, aluziv, discret, cu un vocabular redus. De fapt, pendulează între confesiune și disimulație. Caută o limbă neștiută pentru comunicarea deplină a emoțiilor, dar negăsind-o, tace. Figura sa e, aci, la fel ca și în unele dintre poemele în versuri, cea a insului care trăiește în provizorat, pretutindeni străin, nesigur pe sine, subminat de anxietate, rătăcit, marginal. A consumat cam toate experiențele, așa că nu mai are curiozitate decît pentru „emoții bizare”. Nota dominantă a comportamentului său e dezabuzarea. Mișcările pe care le face îl arată încurcat în propria rețea de gînduri, incapabil să evadeze din marasm și monotonie, condamnat să ilustreze condiția de provincial și, teoriile vechilor eleați: „Poate era o noapte rotundă cînd nu ne mai cunoșteam, cînd tot ce s-a scris s-a uitat, cînd plecînd dintr-un singur punct ajungi de unde ai plecat…” Subiectul celor mai multe dintre aceste poeme e vag, iar tonul lor – melancolic și sceptic. Din cauza „tîrziului”, a sentimentului de „fin de siecle”, a oboselii incurabile, rămîne că „totul e vanitate” ori că „totul este neserios”. Nimic nu mai bucură: nici sărbătorile, nici estetismul celor din „cubul negru”, nici vizita la iarmaroc, nici amintirile, nici „fantaziile”. Provocate ocazional, tentațiile fizice se izbesc de o morală care pe el îl obsedează mai mult decît pe ceilalți. Spirit analitic și, nu o dată, observator dezgustat, Bacovia își reprimă astfel destule dintre slăbiciuni.
„În literatura noastră – relevă un critic – se pot urmări cel puțin două varietăți ale poemelor în proză: schița narativă în genul parabolelor lui Al.T.Stamatiad și schița impresionistă, simbolul neclar, din fragmentele lui Emil Isac”. Sibilinic pe alocuri, Bacovia are ceva în comun cu Emil Isac, totuși mult mai justă ar fi apropierea sa de Ștefan Petică. Poemele lor se ating în straturile de profunzime ale tristeții. Petică e însă mai elaborat, mai „poetic”. La Bacovia nu simți o preocupare specială pentru formă. Însemnările sale sînt involuntar „poeme în proză”. Singura regulă pe care o respectă în chip evident e scurtimea. Originalitatea lor stă în „expresionismul” gesturilor și atitudinilor celui care narează. Constrîns de o conștiință etică implacabilă, Bacovia își ruminează erorile, eșecurile, abaterile de la ordinea interioară. Printre incertitudini chinuitoare, observații disparate, rememorări cîteodată confuze, mărturisiri neterminate se ivesc, ici-colo, noțiuni obsedante în fraze tulburătoare. Iată una dintre acestea, scrisă cu o mînă surprinzător de sigură: „Enervat de această lungă agonie a unui veac suspect; umilit, mai mult ca totdeauna, de ironica reflexiune a unui poet din veacul viitor al frumuseții, veneam spre casă într-o noapte, tîrziu, înnebunit de mizeria și minciuna în care am apărut”. Fraza citată e o sinteză de idei, în filigranul căreia se zăresc Max Nordau, Macedonski și socialiștii care pronosticaseră prăbușirea, în 1898, a orînduirii capitaliste. Lucru trecut cu vederea de cei care le-au comentat pînă acum, unele din „Bucățile de noapte”, cît și alte „poeme în proză” au în trama lor elemente ideologice din „aerul timpului”. Acest aspect va deveni și mai clar în „romanele” sale.
Lasă un răspuns