Degringolada economiei românești, manifestată pe fondul așa-zisei tranziții către economia socială de piață își pune nimicitor amprenta asupra vieții fiecăruia dintre noi, tot așa cum talpa elefantului strivește orice șansă de supraviețuire. Stăm și ne întrebăm: cum de a fost posibil ca în tot acest răstimp de peste 14 ani de zile să transformăm progresul în regres, să distrugem și ce ne-a mai rămas, în loc să construim, înainte de a accepta impunerile din afară, necondiționat, fără să ținem cont, așadar, de posibilitățile și specificitățile econmomiei noastre, ca și de experiențele și acumulările trecutulu?
O agricultură „de subzistență”, un turism nerevigorat și o industrie falimentară – cu mici excepții -, au lăsat pe drumuri milioane de oameni, cu șanse minime pentru ei de a-și reorganiza viața, preocupările. Ignorați și umiliți de o societate indiferentă și dezorientată, majoritatea românilor privesc cu nostalgie spre un trecut pe care și l-ar dori readus în actualitate; nu sistemul propriu-zis, ci oferta lui profesională și socială.
În primul an de așa-zisă liberalizare economică s-a făcut simțit declinul exporturilor, concomitent cu o creștere fără precedent, complet lipsită de control, a importurilor, și aceasta în condițiile unor privatizări dubioase și nereușite. In consecință, marile întreprinderi au luat calea falimentului, după care au urmat dezmembrarea și părăduirea lor. Cîndva, cele mai căutate produse industriale românești erau mașinile și utilajele, produsele de larg consum, cele chimice și alimentare, pe care acum le importăm. Chiar dacă una din principalele surse ale importurilor era Rusia, tot aceasta reprezenta și o importantă destinație e exporturilor noastre, care se cifrau la peste 2,5 miliarde de dolari anual. Cum au evoluat aceste relații în anii de după decembrie ’89? In urmă cu doi ani, exporturile către această țară abia atingeau 100 de milioane de dolari, în timp ce importurile de gaze naturale au continuat să crească vertiginos, contribuind la creșterea deficitului balanței comerciale bilaterale, care înregistrează actualmente un deficit de peste 1 miliard de dolari!
Nu doar tehnologiile învechite și insuficiența materiilor prime de bază, dar și pierderea partenerilor externi ca urmare a unui manageriat deficitar din partea clientelei politice, au contribuit din plin la ruinarea economiei. Este momentul să ne întrebăm de ce în curțile marilor agenți economici industriali acum bate vîntul în voia cea bună, în timp ce cîndva nu aveai loc de întors? Datele privind forța de muncă vorbesc de la sine despre amintitul dezastru: dacă în ianuarie ’90 existau aproximativ 6,5 milioane de salariați, dintre care mai mult de jumătate erau cuprinși în sfera producției, la finele anului trecut numărul acestora scăzuse la doar 4,3 milioane, respectiv la 1,7 milioane. Iar consecințele se văd în sărăcie, nesiguranța locului de muncă și salariile mici, dar și în performanțele economice mai mult decît modeste.
Ne-am face vinovați de rele intenții dacă nu am recunoaște, în același timp, faptul că se fac unii pași spre modernizare, diversificare, sporirea productivității muncii. Procesul este prezent îndeobște acolo unde foștii mastodonți au trecut în proprietatea unor companii străine, care au implementat tehnologii de vîrf, de înaltă performanță. Deci, se poate! Mai trebuie, însă, și voință politică.Pe care nu prea o observăm, ori se manifestă în cu totul alte direcții. Mai nou – alegerile din acest an și rezultatele lor. Vor trece și ele, vor aduce schimbarea mult dorită (sau poate că nu), iar lucrurile se vor reinstala pe făgașul lor arhicunoscut. Și-atunci, la ce să mai tragem speranțe? (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns